Aseară la Sibiu au căzut primii fulgi de nea. Mai întâi uzi și grei, apoi tot mai albi și mai ușori, pe măsură ce gradele din termometru scădeau. Cezara i-a prins cu limba, i-a lăsat să-i cadă pe față și în păr și s-a bucurat de frumusețea lor cum numai un copil știe, dar nu în parc, ci la protest, din nou. Nu acolo ar fi trebuit să fie, ar fi trebuit să o duc în parc sau în fața blocului și să mă bucur doar de ea și să vorbim de iarnă și de Moș Crăciun și de oameni de zăpadă. În schimb, ca în atâtea alte seri de duminică, mi-a cerut explicații despre ce înseamnă „mafioți”, „justiție” și cum adică „Uniți salvăm toată România”? E un exercițiu interesant să explici concepte din astea unui copil de 4 ani, e mai greu însă când o faci cu noduri in gât.

Aș fi putut să stau cu ea acasă veți spune? Da, aș fi putut. Măcar din când în când. Dar numai dacă ar putea ceilalți, mulți, să iasă și ei în stradă. Cumva, toată greutatea acestor zile, datoria de a nu lăsa România să intre în noaptea tenebroasă a fărădelegii, a căzut pe umerii câtorva oameni. Prea puțini, mult prea puțini. Prin urmare, NU POT să stau cu ea acasă, e o obligație, o datorie față de mine, față de ea, de istorie, să rezistăm. De asta, dragii mei, Cezara si zeci de alți copii au salutat prima zăpadă mărșăluind pe bulevardele Sibiului.

Să nu credeți o secundă că noi, ăștia care ne organizăm viețile astfel încât în fiecare zi la 12 să fim în față la PSD și în fiecare duminică seara – pe ploaie, vânt sau furtună – să batem străzile Sibiului, nu am avea o viață! Credeți că la noi nu vine Crăciunul? Că nu avem cadouri de cumpărat, proiecte de încheiat înainte de concediu? Cumpărături și mâncare de făcut? Credeți că niciunul dintre cei care au înghețat 50 de ore la sit-in-ul din față de la PSD Sibiu (care s-a reluat, apropo) nu ar fi avut chef să se uite la un film cu o bucată de pizza în mână?

Cumva, am impresia că mulți chiar asta cred. Că viețile noastre sunt cumva mai puțin complicate. Că noi nu avem zile grele la serviciu și deci nu pricepem de ce voi vreți doar să vă trântiți în pat cu un ceai în mână, că altfel ați veni, cum să nu. Că pentru noi timpul se dilată, dar lor uite, nu le ajunge, au o mulțime de griji, când să mai aibă timp și de protest? Și apoi, duminica seara joacă Catan cu finii. E o tradiție deja. Ba am mai auzit una de antologie – „Mie cine îmi plătește medicamentele dacă mă îmbolnăvesc la protest?” Ți le plătesc eu, numai IEȘI DRACULUI ÎN STRADA!!!

Dragi prieteni si concetățeni cu vieți complexe și complicate, să știți că noi nu ieșim în stradă pentru că ale noastre ar fi simple! Să știți că la sit-in-ul #văvedemdinsibiu sunt programatori care și-au luat o zi de concediu doar ca să stea acolo; oameni cu 2 copii acasă care îi aduc acolo să se joace, după aceea pleacă unul cu ei și celălalt rămâne; să știți că eu am stat 3 ore cu laptopul pe un scaun rece din plastic acoperită cu o pătură adusă de cineva pentru a preda o traducere la timp și a asigura permanența la ore când angajații normali nu pot; iar când stau fără laptop, pierd bani – e mișto să fii free-lancer, numa’ că nu-ți dă nimeni concediu cu plată; să știți că tot acolo sunt oameni care lucrează în turism și e decembrie; oameni cu copii, cu 2-3 proiecte desfășurate în paralel, cu termene limită; oameni simpli care au fugit din pauza de prânz cu autobuzul sau cu trotineta ca să poată înlocui 30 de minute pe un altul înghețat bocnă. Oameni frumoși, oameni cum nu am crezut că există decât în filme, dar prea singuri. Nimeni, niciunul dintre noi nu își dorește să fie acolo. Nici să vadă Calea Dumbrăvii la pas de plimbare în fiecare duminică seara.

Dar nu avem de ales. În primul din cauza lor, a șlehtei de nemernici din Parlament. Și în al doilea rând, din cauza voastră. Fiindcă dacă voi sunteți prea obosiți și prea ocupați și prea supărați, noi când să mai fim? Dacă și noi ne declarăm învinși sau stresați de aluatul de cozonac nedospit sau de încă o ceartă cu șeful, ce le rămâne copiilor noștri? În ce Românie vom deschide ochii în 2018? Șansa noastră în fața lor este rezistența, dar rezistența în stradă și în ger a unui grup restrâns și epuizat de oameni este limitată. Șansa noastră reală este o rezistență construită strategic, în care duminica viitoare ies alte 2000 de oameni, nu aceiași ca in ultimele 3 duminici, iar grupurile #văvedem din toată țara sunt formate dintr-un nucleu de 5-10 oameni care se schimbă constant și regulat, astfel încât inițiatorii să doarmă o noapte din 2 acasă, nu să fugă să prindă 2 ore de somn și apoi să se întoarcă înapoi la scaunul rămas gol între timp.

 

Oana Pellea spunea că iese în stradă pentru că nu vrea să îi fie rușine de ea însăși. Și eu zic la fel. Dar mai zic ceva. Ies în stradă pentru că nu pot altfel, pentru că dacă nu ies eu și ceilalți câțiva, prea des aceiași, mereu singurii pe care te poți baza, mi-e teamă că nu iese nimeni. Și mai ies în stradă pentru ca atunci când Cezara va citi despre zilele astea negre în cărțile de istorie, să o pot privi în ochi cu demnitate când mă va întreba: „Tu ce ai făcut, mama, să îi oprești?”

Poate sunt aspră și sunt rea, dar azi sunt tristă. Azi, după o săptămână în care într-un fel sau altul am fost zi de zi în stradă, am simțit pentru prima dată fiorul deznădejdii. Și m-am supărat pe mine și apoi pe voi și am împins gândul că e totul degeaba și că vom obosi cu toții și vom pleca acasă departe, departe în cotloanele sufletului. Însă îl cunosc, știu cum operează. Va reveni și ne va cuprinde încet, încet, pe toți. Oare atunci ne va înlocui cineva?