In utumblr_n7dxi8C4qR1t0z40ro1_500ltima vreme am auzit tot mai des de oameni suferind de depresie. Prieteni dragi, cunoscuti, oameni despre care as fi pariat cu viata ca sunt veseli si optimisti. Multa vreme nu am inteles mecanismele si, sub influenta unei educatii gresite, multa vreme am crezut ca tine doar de a fi puternic. „Oamenii puternici nu pot fi invinsi” e un citat dintr-un roman stupid de Danielle Steele. Irelevant romanul, i-am si uitat titlul, dar acest citat a fost multa vreme mantra mea personala. De fapt, nu cred ca ar trebui sa vorbesc la timpul trecut. Dar oare oamenii puternici nu pot fi nici deprimati? Orice psiholog iti spune cum a cere ajutorul este in sine un act de putere si aprobam cu totii, dar in gand ne spunem: „Da, sigur, daca ajungi in situatia aia disperata, dar eu sunt prea echilibrat sa ajung asa.”

Dar azi, cautand ceva pe net, am dat pe un forum peste o scrisoare care m-a cutremurat. Asa e meseria mea – ma duce de la site-uri porno la articole despre cum se fac bombele si la forumuri unde, ascunsi in spatele ecranului, oamenii isi plang dramele personale. O postez fiindca mi se pare extraordinar de universala. Cred ca, fie ca ne dam seama sau nu, fiecare cunoastem cate un autor al unei asemenea scrisori.

CAT DE PRIETENI SUNTEM CU ADEVARAT OAMENILOR PE CARE II CONSIDERAM PRIETENI?

„Scrisoare catre prieteni.

O parte din mine isi doreste ca atunci cand voi veti citi aceste randuri sa fiu deja doar un trup rece si indiferent, un fir de praf purtat de vant care sa va priveasca in treacat fetele triste, uimite, nedumerite. Oare cum ar fi? Oare ce ati zice daca intr-o zi nu as mai fi? Cat ar trece, daca nu v-ar anunta nimeni, pana cand ati constata ca nu mai sunt? Daca as disparea pur si simplu intr-o zi, cat timp ar trece pana m-ar declara cineva disparuta? Intrebarile astea ma infioara, fiindca nu sunt un om singur. Adineauri m-am despartit de doua dintre voi si luna trecuta, cand a fost ziua mea, am primit o multime de telefoane.

Am un anturaj bogat cu care ies, socializez, vorbesc la telefon sau schimb mesaje pe diverse medii. „Anturaj bogat”… Am sters de trei ori propozitia de mai sus pana sa o las asa. As fi zis „prieteni”, dar asta e durerea, ca nu am prieteni. Da, stiu, v-ar soca pe toti sa va spun asta, fiindca fiecare dintre voi sunteti sinceri si credeti sincer ca imi sunteti prieteni. Dar sunteti oare cu adevarat? Cand m-ati scos ultima oara la un suc? La un film? La o piesa de teatru? Da, veniti daca va chem, raspundeti la telefon si probabil as gasi pe cineva dispus sa ma asculte daca as suna plangand ca nu vreau sa fiu singura. Dar cati dintre voi faceti asta la initiativa voastra? Cati dintre voi v-ati oprit vreodata din goana zilnica, din acest perpetuum mobile alcatuit din casa si familie pentru a fi cu adevarat prieten cuiva?

Aud ocazional stiri despre X sau Y care s-a sinucis desi era o persoana vesela, buna la scoala, sociabila. Prietenii si familia se declara socati. Ma pufneste rasul. Habar nu mai au ce e in sufletul acelui om. Ma sperie faptul ca am ajuns sa ii inteleg. Nu ne intereseaza sufletul, nici al nostru nici al celorlalti, pentru ca viata ne e prea plina de material. Da, Ana, Maria sau Octavian sau oricum i-ar chema au ras si au dansat si au fost la teatru si la olimpiada, dar nu i-am intrebat niciodata cum se simt, ce simt, nu le-am cerut niciodata ajutorul si nu le-am spus niciodata ce e in sufletul nostru. Si atunci, de ce ne mira atat ca s-au dus? Habar nu aveam cine sunt, vedeam doar ce ne-a interesat si ce am apucat sa vedem in goana dupa ale noastre.

Stiu, multi dintre voi spuneti ca sunteti acolo oricand un prieten are nevoie, dar putini intelegeti ca nu avem nevoie de psihologi pro bono, avem nevoie de prieteni, de reciprocitate, de sentimentul acela ca si altcineva are nevoie de tine, nu doar ca e dispus sa iti ofere un umar pe care sa plangi. Asa, pentru ca esti tu slab si nu esti in stare sa te aduni singur. Si poate n-ai bani de psiholog. Nu, asta nu e prietenie, asta e „charity” si mai bine ma lipsesc.

Mai bine… Uite, ma duc eu sa fac „charity work” undeva in lumea asta larga, ca e mare nevoie oriunde, peste tot. Dar nu, nu sunt in stare, fiindca sunt prea ametita de roata pe care ma invart ca un cobai in colivie ca sa vad usa care sta larg deschisa. Iar cand o vad, sunt prea ametita de atata invartit, asa incat nu o nimeresc.

Si atunci plang, sunt trista, dezamagita de mine si de voi si de anii astia frumosi care trec pe langa mine. Si as vrea sa ma loveasca un tramvai sau o nenorocire ca sa imi dea ocazia sa ma redescopar, sa ma regasesc. Sau as vrea sa am puterea sa o fac singura. AS VREA SA NU MAI AM NEVOIE DE VOI TOTI, FIINDCA ORICUM NU SUNTETI NICIODATA ACOLO CU ADEVARAT. Sau poate am eu nevoi prea neintelese. Vedeti… toate gandurile astea aruncate aiurea, alandala aici pe ecranul asta insipid… Mi-as dori sa le impartasesc cu voi, la o cafea. Sa imi spuneti ca sunt proasta si perfectionista si exagerata. Sau ca am dreptate si simtiti si voi la fel. Dar voi nu spuneti nimic. Sunteti in delegatii, in vizite, in familie, cu copiii in parc, la serviciu sau la cumparaturi. Nu stiu daca asa a fost mereu, dar acum mi se pare ca eu am ramas singura cu soft neupdatat din lumea asta, careia ii e greu sa functioneze fara prieteni. Voi toti pareti ca va e bine asa, alergand intre serviciu si sot si copil si atata. Si asta ma face sa ma simt si mai defecta, fiindca daca in sufletul meu ramane un loc gol dupa toate acestea, it must be something wrong with me.

Redistribuim si postam cu toti online, in disperare, citate despre prietenie, despre „Do more of what makes you happy”, despre timp de calitate and so on. Ne mai moare cate un prieten tanar de cancer, de accident si cate un mesaj cutremurator de adio, despre cuvinte nespuse si vieti netraite devine viral online timp de 1-2 saptamani. Il citim si mergem mai departe. Uneori zic uite, au inteles si ei, daca au repostat asta, sau asta. Dar asta e tot ce ramane – un post pe Facebook, o clipa de intelepciune in care ne simtim mai bine cu noi insine, apoi ne intoarcem la raport, la copil si roata se invarte iar si iar.

Si uite asa ajung iar la ideea cu care am inceput aceste randuri. Sunt un om slab si nu voi avea niciodata curajul sa va spun toate astea in fata, fiindca stiu ca va veti uita la mine ca la Alice din tara minunilor si veti spune ca trebuie doar sa va cer ajutorul si mi-l oferiti. Dar eu, dragii mei, visez la o lume in care prietenia sa nu fie „ajutor” oferit. Visez la o lume in care prietenii sa vrea sa se vada de dragul de a se vedea, sa isi povesteasca unii altuia ce i-a enervat in ultima saptamana la sot, la copil, la sef. Sa bea un pahar de vin si sa se simta iar ca in liceu. Sa se ofere unul altuia fiindca asta simt, nu fiindca are celalalt nevoie. Stiu, am zis-o si mai sus, sunt defecta. De aia simt tot mai des in ultimul timp ca totul e in zadar. Ca nimic nu mai are sens, fiindca nu poate fi nimic cum vreau si daca visele mele nu se pot materializa, poate o sa imi gasesc taria sa devin eu un vis.

Stiu, veti plange si va veti mira, iar ziarele vor spune ca nu am stiut sa cer ajutor. Dar nu mi-au placut niciodata cersetorii, si daca nu as putea sa cer un banut, de ce sa trebuiasca sa cer afectiune? Poate pur si simplu, I’m not worth it.”

Depression-Loneliness-and-the-Writer’s-Life-650x447