13308577_10206542592263403_250146699111356450_oSoțul meu spune că sunt “activistă”. Eu cred că mă flatează, fiindcă sunt departe de a avea dedicația și energia necesare pentru asta. Mi-ar plăcea, mă visez uneori mutând munții pentru o cauză în care cred, dar sunt prea comodă și prea prinsă în cotidianul meu banal ca să evadez cu adevărat. Și asta e frustrant câteodată, dar apoi îmi dau seama că e ok așa, că poți face schimbări mici care să conteze și că dacă te învârți bine, poți ajuta sistemul și ca o simplă rotiță din mecanism.

În ultimele săptămâni am fost martora unui eveniment atât de frumos, atât de sugestiv și încărcat de simbolism încât m-a lăsat fără cuvinte. Sau, de fapt, cred că m-a inspirat să îmi găsesc cuvintele. În Sibiu era de notorietate faptul că la spitalul de pediatrie doar părinții deosebit de norocoși sau ”bine conectați” se puteau interna cu piticii lor mai mari de 1 an. Nu conta că alăptezi sau nu, că nu a stat niciodată fără mama, că rogi în genunchii medicul sau asistenta să te lase să dormi pe scaun lângă pat. Nu și nu. Ani la rând,  din teamă, complezență, durere și amorțeală, toată lumea a acceptat această situație. Ne rugam cu groază să nu ajungem cu copilul acolo. Puținii care ajungeau își plângeau suferința pe la colțurile clădirii și în pătuțul gol de acasă al copilului, iar după externare, își concentrau toată atenția pe depășirea traumei. Au existat ceva încercări timide de schimbare, 1-2 plângeri și atât.

Apoi, acum câteva săptămâni, paharul a dat pe dinafară și zeci de părinți au început să adune experiențe, povești și coșmaruri într-un grup dedicat pe Facebook. După asta, au venit ideile, propunerile, încurajările pentru depunerea de plângeri, îndemnul la acțiune. Subiectul putea să mă lase rece, am fost feriți până acum de poarta spitalului și oricum de abia îmi vedeam capul de treburi, ca fiecare dintre noi. Dar mi-am dat seama că mâine, coșmarurile acelor oameni și ale acelor copii ar putea fi și ale noastre. Eu și mulți alți părinți de pe margini am înțeles că oricând am putea fi puși să alegem între a ne abandona copilul la ușa spitalului și a-i risca viața, refuzând internarea și căutând un alt spital. Și am ales să ne pese.

S-a inițiat o petiție, semnată de vreo 1000 de oameni, s-a contactat presa, bloggeri, oricine a vrut să ne asculte. Și bulgărele a început să crească. Conducerea spitalului, de la negarea inițială – „nu internăm pentru că nu sunt spații și nu, personalul nu se poartă abuziv cu copii, dar da, îi mai legăm de pat, că altfel nu stau la perfuzie” (directorul de atunci al spitalului, citat din memorie), a ajuns la dialog, demisii (cerute de primar) și la o nouă echipă care a deschis larg ușa comunicării. Nu, nu am construit un spital nou peste noapte, dar am construit oameni noi, cu atitudini noi, UMANI. Directori și medici dispuși să ne asculte, comisii de dialog angrenate în discuții constructive timp 4-6 ore sâmbăta seara, dorință de colaborare și de „vindecare” a copiilor și a sistemului. Atât cât putem noi, mici cum suntem.

În 1 iunie, de Ziua Copilului, părinți, copii și medici și-au dat mâna pentru prima dată într-un miting denumit sugestiv și totodată firesc „Împreună pentru sănătate”. Nu au mai existat bariere, așa cum nu ar trebui să fi existat vreodată. Ne-am dat mâna și am mărșăluit pe străzile și prin centrul Sibiului, pentru copiii noștri, pentru medicii care își tocesc coatele pe băncile facultății și pe birourile decrepite ale spitalelor, pentru noi și dreptul nostru la respect și la decență.

Într-o țară bântuită de corupție și indiferență, în plin scandal medical, când tot sistemul și așa șubred e amenințat din temelie, mitingul de la Sibiu, mâinile unite ale medicilor, părinților și copiilor, ar trebui să simbolizeze nu doar raza de soare printre norii negri ai tornadei, ci credința, convingerea că schimbarea vine de la noi.

Cine ar fi crezut că într-o lună de zile un sistem care funcționa ca atare de azi buni va fi pur și simplu măturat la gunoi, unde îi este locul? Cine ar fi crezut că vom face asta mână în mână cu oamenii pe care îi consideram până deunăzi „de cealaltă parte a baricadei”? Că se va putea totul fără bani și alocări bugetare, ci doar cu bunăvoință și umanitate.

Pe lângă dreptul necontestat de nimeni acum de a se interna cu copii, noua conducere a lansat deja un parteneriat cu Facultatea de Psihologie pentru oferirea de asistență voluntară copiilor internați cu sau fără părinți, asistentelor obosite și depășite de situație, oricui se găsește la capătul puterilor.

Tot acest eveniment, care m-a marcat și m-a emoționat profund, ne învață o lecție elementară: implicați-vă, dragi români! Reclamați, sesizați, fotografiați și înregistrați abuzuri oricine le-ar comite. Taxiul parcat pe loc de handicapat, hoțul care fură o bicicletă din curtea unei case, medicul care vă bruschează și vă vorbește urât atunci când aveți mai multă nevoie de înțelegere, funcționarul care v-a dat de înțeles că se rezolvă cu 50 de euro (astea sunt toate exemple din Sibiu, trăite de mine sau oameni dragi de curând, apropo). Schimbarea vine de la noi, din lucruri mici, din mărunțișurile astea cotidiene care ne înverșunează și ne încrețesc frunțile zi de zi.

În toate țările există corupție la nivel înalt, în cabinetele ministeriale, în vilele luxoase cu Bentley în garaj, dar în privința ei nu putem face prea mult, decât să taxăm politicienii odată la 4 ani. Însă lucrurile care fac diferența sunt aceste mărunțișuri pe care noi le tolerăm, iar alții nu. Îmi amintesc de un seminar motivațional la care am lucrat odată, ținut de un american cu deficiențe de auz și vorbire al cărui nume l-am uitat, dar care a spus un lucru care mi-a deschis ochii pentru prima dată. Individul e un fel de inițiator al mișcării pentru integrarea persoanelor cu dizabilități în SUA, de unde s-a lansat apoi în toată lumea. În tinerețea sa, fusese dat afară din baruri și ridiculizat de oameni și autorități ca „handicapat”. El a spus că nu și-a dorit să revoluționeze lumea, nici măcar nu și-a imaginat că ar putea el să inițieze o nouă lege și nu a priceput niciodată prea mult despre politică. Și-a dorit doar să poată bea liniștit o bere cu prietenul său (cu altă deficiență, nu îmi mai amintesc) într-un local, fără să se teamă că va fi dat afară fiindcă „ceilalți clienți se simt ciudat”. Și a scris scrisori pe la congressmani, a strâns semnături de la toți cei  cu dizabilități din orașul lui, a făcut ce a făcut, până când a ajuns să participe activ la redactarea primei legi pentru drepturile persoanelor cu dizabilități din lume. ”Nu trebuie să vă luați ca obiectiv schimbarea lumii, e prea mare pentru noi,” a zis el „ci doar să vreți să faceți situația un pic mai bună acolo unde sunteți voi. Veți fi uimiți ce bulgări de zăpadă veți pune în mișcare într-o clipită.”

Asta s-a întâmplat la Sibiu și nu încetez să mă minunez și să mă simt onorată și mândră că am fost alături de acești oameni minunați și curajoși și frumoși care au făcut țara asta mai bună pentru ei și copiii lor. Chiar asta au făcut și nu știu câți dintre ei înțeleg ce lucru extraordinar au realizat. Nu președintele, nu Uniunea Europeană, nu ministrul sănătății și nu creșterea la 10% din PIB a bugetului pentru sănătate.  Ci o mână de oameni, medici părinți și copii împreună. Împreună pentru sănătate.

Implicați-vă. Reclamați. Sesizați. Promovați exemplele pozitive. NOI schimbăm România.

13322032_786166788149904_7090581707914657946_n