De cand am aflat de noua deplasare la Bruxelles, mi-am zis “Ce-ar fi sa merg in Molenbeek?” E la o aruncatura de bat de centru si eu chiar aveam cateva ore libere.

Asadar azi dimi13173871_10206129829747284_3825886389438343971_nneata, fetita de 7 ani din mine, care voia sa fie corespondent de razboi cand va fi mare, s-a trezit entuziasmata si pana sa ma trezesc si eu, metroul iesea din statia St. Catherine – cea mai departe in care ajunsesem pana atunci. Am ciulit urechile si am inceput sa imi controlez privirea, scanand totul in jur. Da, pasagerii erau predominant arabi, dar nu exclusiv. Inca o statie; si inca una. Eram deja in “cartierul terorii”, desi ratasem indicatorul de intrare. In jurul meu oamenii se comportau normal. Un tip cam de varsta mea citea un newsfeed in araba pe telefon; cateva mame cu carucioare; un batran cu turban si barba lunga; o doamna blonda la vreo 50 de ani; tineri si tinere de etnii mixte. Gare de l’Ouest. Ies din metrou si caut o iesire, aruncand priviri discrete in jur. Aici trecatorii sunt predominant arabi. Femei cu hijaburi, barbati creoli forfotind grabit in stanga si in dreapta. Ies si imi caut reperele. Vreau sa ajung la Les Beguines, barul unde s-au planuit atentatele ce au ingenunchiat Parisul si Bruxellesul si la un parc dragut cu lac si castel. In Molenbeek, da. Mai bine de o ora, mangaiata de soarele timid si infiorata de rafalele reci de vant, cutreier stradutele si bulevardele cartierului devenit cel mai celebru din lume

 

Trec pe langa doua parcuri mari bine ingrijite si intretinute si pe langa blocuri tipic belgiene, cu petice de verdeata in fata si ici-colo cate un spatiu comercial la parter. Trotuarele sunt curate si destul de pustii. Ma intersectez cu cateva mame cu carucioare, niste tipi ce par a fi studenti occidentali si 1-2 arabi. Toti ma ignora cu desavarsire. Caut peste tot semne de extremism, de ghetoizare sau marginalizare, dar nu vad nimic. Caut cu privirea agenti sub acoperire, aruncaturi sau porniri agresive, dar nimic. Ma gandesc ce stupida pare acum informarea constiincioasa pe care i-am facut-o prietenei mele pe What’s up – “Sa stii ca ma duc in Molenbeek. Nu incerca sa ma opresti, am nevoie sa fac asta, voiam doar sa stie cineva unde sunt. Ar trebui sa ma intorc pe la 2 la hotel.” De parca m-as fi dus in Siria. E drept ca Molenbeek a devenit un fel de Raqqa european, dar inca nu reusesc sa pricep de ce.

Ajung la al treilea parc – Parc des Muses adaposteste un memorial al soldatilor cazuti la Debarcarea din Normandia si un loc de joaca pentru copii. Trec pe langa o mama care vorbes13151834_10206129828307248_2184369266441304577_nte cu baietelul ei in romana. Imi vine sa zic ceva, dar nu stiu ce, asa ca ii las in pace. Fac o poza, dar imi atrage atentia un grup de barbati – majoritatea tineri, 2-3 pe la 50 de ani adunati la o banca. M-au vazut si am senzatia ca ma urmaresc cu privirea. Reusesc sa fac de la distanta o fotografie care sa ii includa si pe ei si plec mai departe.

La iesirea din parc dau peste primul si singurul echipaj de politie in patrula. Un el de culoare si o ea subtirica ce se hlizeau de mama focului si pareau mai degraba la intalnire decat in misiune. Nu pareau sa aiba decat maxim un pistol la sold, ascuns. Nu departe de parc, un tip pana in 40 de ani tundea un gard viu. Cand trec se opreste, imi zambeste si ma saluta : “Bonjour”. Fara insinuari, fara nuante. Un salut pur si simplu. Nu pot decat sa ii zambesc si sa il salut inapoi. Serios? “Jihad capital of Europe”?

 

Peste drum, cateva adolescente fara voal se grabesc undeva. Mai vad o tipa cam de varsta mea cu fusta atat de scurta ca imi amintesc cum se stramba mama la fustele mele in liceu. Trec pe langa un Audi negru cu numar de Suceava parcat in fata unei cladiri rezidentiale. Strada si casele arata ca in tot restul Bruxellesului – cladiri tipice cu 2-3 etaje, un petic de verdeata in fata, cateva locuri de parcare, o fasie de zona verde intre benzile de circulatie si aceeasi imagine oglindita pe partea cealalta. Pe un balcon amplasat pe coltul unei cladiri, o femeie cu hijab pare sa spele geamurile. Ma intersectez cu oameni putini, care par mult mai neinteresati de mine decat eu de ei.

Cotesc pe o straduta secundara, mai inghesuita. Constant caut din priviri personaje care sa se potriveasca descrierilor si aseptarilor sau haosul caracteristic unui cartier etnic. Nimic. Apoi, dintr-o data amutesc: din cladirea pe langa care tocmai am trecut se aud imnuri religioase in araba. Nu e moschee, ci o cladire rezidentiala, mai mare si mai urata decat cele de pana acum. De altfel, arhitectura pare sa se fi schimbat putin inspre periferic urban, fara un stil clar. Traversez si, dupa ce ma indepartez putin, ma intorc si fac repede o poza. Tramvaiul tocmai pleaca din statia de langa mine si sper sa nu fi atras atentia nimanui. Casa respectiva nu are nimic suspect, dar cantecele acelea ca un vaiet inca se aud.

Mai departe, zona pare sa se anime putin si ajung la Rue Beguines. Aici e barul Les Beguines, unde niste monstri din armata de monstri numita ISIS au stat la masa, au sorbit un Pepsi si un lait russe si au planuit sa arunce in aer sute de oameni. Strada, inghesuita si ingusta, e pustie. Cand pasesc pe ea, imi simt pulsul accelerandu-se si involuntar refac in minte traseul de pe Google Maps pana la cel mai apropiat metrou. Scot telefonul si ma prefac ca scriu ceva, dar fac o poza. La jumatatea strazii e o spalatorie auto sau un service. Din departare, furtunul pe care il t13138818_10206129830627306_7075913359359368410_nine tipul in mana pare o mitraliera neagra. Stupid! Trec pe langa ei aruncandu-le o privire discreta. Oricare ar putea purta o vesta cu explozibil la urmatorul concert pe un stadion oarecare. O citesc in indarjirea din ochii lor. Sau poate in teama din mintea mea. Zece case mai incolo, Les Beguines Cafe. Inima imi bate ilogic de tare cand trec pe langa geamurile inchise si usa baricadata cu panouri de lemn. Fac doua poze din mers, aruncand priviri in jur. Nu e nici tipenie de om pe strada. Dupa perdele… E o alta lume, cine poate sti? Imi amintesc atunci ca citisem undeva cum politia nu indrazneste sa intervina in Molenbeek si cum localnicii stiau ca Abdeslam era pe acolo si nu au zis nimic. Si daca ma ia cineva de manuta sa ma intrebe ce vreau… Va zice cineva ceva? Gandul, prostesc privit retrospectiv, imi pompeaza adrenalina in sange si cotesc grabita pe o alta straduta.

 

Rasuflu mai usor cand ma indepartez si vad intrarea in Parcul Karreveld. Un delusor inverzit, un lac cu rate si lebede, cativa copaci infloriti si un castel bine intretinut – o oaza belgiana intr-un desert pe care nu il recunosc ca fiind al lor. Copii jucandu-se, cupluri de toate culorile, 2 fotografi cu aparate enorme si un tanar arab care ma intreaba politicos daca nu am o tigara. Undeva in fundal, printre turnurile micului castel, se vede un bloc turn inalt, ce pare a fi cu apartamente sociale. Se vad balcoanele dezordonate, hainele intinse aiurea, lucrurile aglomerate in teancuri pe terase. Restul e verde si curat si nou si perfect intretinut. Ies din parc in mijlocul unui giratoriu inflorit si fac la dreapta, trezindu-ma sub o bolta alb-rozalie de copaci infloriti aliniati de-a lungul unui trotuar. Inspir mirosul proaspat si o iau inapoi spre statia de metrou care sa ma duca „inapoi la civilizatie”.

13100822_10206129830827311_5855806586051659480_n13165869_10206129831387325_7791259837932253539_n13164459_10206129831707333_6601710681176504329_n

Ajung intr-o zona mai animata, cu magazine si diverse spatii de servicii si restaurante. Pe trotuar, aceiasi oameni pe care ii vad pe Rue Neuve, in Schaerbeek sau pe drumul spre Parlament. Femei cu si fara hijab, impingand carucioare sau tinand de mana pusti cu ghiozdane incarcate, barbati tineri si batrani imbracati ieftin sau la costum, grabiti spre undeva sau stand la taclale pe o terasa. Magazine de haine ieftine, shaormerii si magazine de telefoane mobile. Masini de aprovizionare si autobuze, femei cu rochii lungi pana in pamant tragand dupa ele cosuri de cumparaturi si intrand pe usile inguste in case. Acolo ar putea fi jihadul, dincolo de usile inchise, prea inguste ca sa mai patrunda si altceva. Doar ei si muzica religioasa.

13173900_10206129832187345_8928528746957993254_n

Statia de metrou e langa un Lidl si ceva scoala sau centru de tineret. Pe platforma, o multime de femei cu hijab si val pana in pamant – nu cu fata acoperita, nu am vazut nici macar O femeie cu fata acoperita in tot Molenbeekul. Si trei sau patru soldati inarmati pana in dinti care se uita suspiciosi la noii veniti, apoi intorc spatele la fix sa le fac o poza si se urca in primul metrou sosit, plecand in directia opusa centrului. Ma urc si eu in metroul meu, aruncand o ultima privire inspre acest “leagan european al jihadului”. Ar putea fi orice alt cartier. Nu e cartierul, nu e o marginalizare fizica, gen ghetou, fiindca am vazut in orasul asta si nu numai zone de zece ori mai murdare si mai neingrijite decat Molenbeek. E o marginalizare poate sociala si psihologica, dublata de auto-marginalizare si de rebeliunea adolescentina care isi gaseste implinirea in idealurile suprem de stupide ale unei gloate de brute ce terorizeaza lumea.

13124563_10206129833347374_9088271845342520103_n

Stand pe peron, realizez doua lucruri: ca pe langa catecele arabe, am auzit la un moment dat clopotele unei biserici crestine, desi nu am localizat-o si vizual. Si ca, intr-o ora de plimbare, nu am dat peste nicio moschee. Si imi amintesc un alt extras de undeva, despre cum atunci cand nu au moschei, tinerii ca Abdeslam se aduna in curti obscure si invata acea versiune a islamului care ii trimite apoi in bratele ISIS.

In metrou, privesc in jur. Numar minim 1 – 2 – 3 indivizi care nu ar face nota discordanta intr-un tablou cu Abdeslam, Lachraoui si ceilalti atacatori. Unul se uita la mine, ma uit la el, lung si zambind. Refuz sa cobor privirea si la propriu si la figurat. Metroul opreste in statie si coboara. Locul lui e ocupat de altul si ma asez si eu, lasandu-mi gandurile sa alerge nestingherite peste sensurile a ceea ce ochii au vazut in timp ce ii scriu prietenei mele ca m-am intors in siguranta la civilizatie. Iar strangerea de inima cu care am cutreierat acele strazi imi pare prosteasca si inutila acum, caci inteleg ca nu strazile din Molenbeek sunt periculoase, ci usile inguste ce se inchid in urma hijaburilor cafenii, privirile inversunate si intunecate si ochii lumii ce se pleaca tematori in pamant.