Sunt momente de nostalgie pe care le chemi pentru a-ti ordona gandurile, pentru a regasi vise pierdute sau a te regasi pe tine, sunt altele care vin ca o strafulgerare si te lasa rascolit si mai sunt acelea care se instaleaza lent, in ritmul monoton al ploii, in timp ce te plimbi pe strazile uitate ale orasului natal. Pe cea din urma am trait-o azi.

E ceva magic in cenusiul orasului natal din care ai plecat de mult si pe care il regasesti scaldat de ploaie, daca ii colinzi o ora strazile ascunse, aleile dintre blocuri, parcurile. La fiecare colt o amintire – banca primului sarut, meciul de fotbal cu cartierul vecin, derdelusul din spatele blocului, cabinetul dentistului, parcul de langa liceu in care te refugiai grabita dupa ore, rasfoind pe o banca, alaturi de el, reviste interzise. Strazile sunt aceleasi, dar distantele devin mai mici si ti se pare ca te-ai intors Gulliver intr-un fel de Liliput.

Aceste orase mici si prafuite, din care fugim cu totii spre ceva mai bun, ascund atatia prieteni, atatea vise construite, realizate sau uitate, tristeti si dezamagiri, reusite si noi vise, incat ar putea fi cei mai buni scriitori. Si le pastreaza bine fiecare, incat daca v-ati duce oricare dintre voi acasa, sunt sigura ca le-ati gasi acolo, la colt, pe strada, in curtea scolii, la barul din spatele liceului, oriunde le-ati lasat. Iar cand le redescoperi absolut intamplator, cum am facut-o eu azi, te simti umplut de bucurie, de viata, de amintiri si de regrete. Ai schimba multe la ce a fost, dar intelegi deodata ca tot ce a fost te-a zamislit pe tine, cel de azi, ca ai ras si ai plans, ai cantat si ai dat cu pumnul in tabla, ai iubit si ai urat, dar ca fara toate acestea tu nu ai fi cel de azi. Si cel de azi nu e asa de rau.

Ce a ramas din ceea ce a fost? V-ati dat vreodata intalnire cu voi cei de acum 15 ani? Cu visele de atunci, cu planurile si socotelile acelor zile, cu iubirile neimplinite si dezamagirile care credeati ca va vor marca pe viata. Trecand printr-un parc, mi-am amintit zambind cum am jurat ca nu voi mai iubi vreodata. In fata liceului, mi-a revenit in minte frustrarea tezelor nepregatite, gustul amar al unei despartiri prostesti, teama stupida de proful de mate… tot ce era atat de esential atunci si a ramas atat de mult in urma. Am inteles azi, plimbandu-ma prin ploaie pe stradute batrane, printre garduri vii netunse si pe alei denivelate, prin parcul unde am plans si am ras de atatea ori, prin curtea scolii unde am petrecut seri intregi cu gasca de la bloc, pe langa banca primei despartiri, ce inseamna ca toate trec. Cum devii, de la o zi la alta, o suma tot mai complexa a faptelor pe care le faci, a oamenilor cu care interactionezi, a lucrurilor pe care le spui, le gandesti si le inveti, cum ele mor in secunda in care s-au consumat, dar raman vii prin tine si ies din cand in cand la suprafata. Esti mai mult decat un nume, esti o viata.

Azi, fiecare strop de ploaie parea ca picura o amintire – balurile liceului, pauzele de la ore, serile pe terase, iubirile neimpartasite si noptile pierdute cu povesti despre extraterestri, aventurile de la castel, prietenul de care te-ai indragostit (iremediabil iti spui tu), primul “Te iubesc”. Ah… primul “Te iubesc”! Azi, in decurs de o ora, mi-am revazut zeci de prieteni buni,colegi de scoala, oameni dragi sau nu, oameni pe care i-am iubit si/sau i-am urat, alaturi de care am ras si am plans iar si iar. Copilaria… adolescenta in ritmurile molcome ale acestui oras batran, uitat intre dealuri. Viata fiecaruia dintre noi e o poveste frumoasa. Iar unii avem noroc sa ne plimbam intr-o zi prin ploaie, purtand la piept un pui mic si in suflet un ocean de amintiri si de vise pentru viitor (alte vise) si sa intelegem asta.

Oare cate din toate astea vor mai fi la fel peste inca 15 ani? Oare banca primei despartiri va mai fi acolo?