Care este antonimul banalului? Barcelona. Cel putin asta e concluzia primei noastre de contact cu orasul. Intre cladiri coloniale ce amintesc de imperiul care a fost odata, statuia mareata a lui Columb aratand spre zarea ce trebuia cucerita, turisti si localnici  mergand laolalta intr-o armonie bizara, cladiri moderne ca World Trade Centerul autohton, ce aminteste izbitor de mult mai celebrul Burj-al-Arab, Barcelona nu are cum sa nu te fascineze.

Am vazut peste tot, pe aceleasi strazi si faleze, doamne cu aer aristocratic plimband catei cu aere de pisica, turisti americani badarani si derutati, rockeri tatuati pana in dinti, jamaicani dezlanati cu frizuri rasta si localnice facand jogging prin multimea cosmopolita si animata. Nu am mai vazut nicaieri atata diversitate intr-un singur loc, pe aceeasi plaja si pe aceleasi cateva strazi si o gasesc fascinanta.

Aceeasi alaturare fascinanta si in cladiri – de-o parte, Coloana lui Columb, cladirile impunatoare si blazonate ale vamii si portului barcelonez. De cealalta, World Trade Center, I-max, zgarie nori si sculpturi moderne.

Pentru ca mixul de agitatie turistica internationala si exuberanta latina e greu de digerat dupa o noapte cu doar cateva ore de somn, am decis sa lasam La rambla pe mai tarziu si sa ne plimbam pe plaja. Drumul de la Columb la plaje e lung, dar te poarta prin marea bizara de personaje descrise mai sus si e cat se poate de placut. Respiri adanc, savurezi marea, caldura placut domolita de briza si senzatia de vacanta.

Si uite asa prima zi a devenit deja o amintire placuta.

Nota 10 – leneveala pe sezlongurile de piatra de pe plaja, pregatite parca pentruspectacolul rasaritului.

Nota 4… – am mai scris o data postul asta, cu mult mai multa rabdare, dar tehnica a dateroare so here I am again. Noapte buna!

 

13082012

Nu stiu cum, dar sper sa reusesc sa rezum ziua de azi in cateva randuri, ca sunt stoarsa ca o lamaie pentru limonada. Hmm… O limonada rece ar merge minunat!

Pana la poza zilei, azi am si un cuvant: AGLOMERATIE. Cafeneaua de la colt unde am luat un delicios mic-dejun local, Parcul Guell, Sagrada Familia din exterior, La Pedrera si Casa Batlo, La Rambla si plaza Reial. De la 10 dimineata la 10 seara. Aglomeratie peste tot, caldura, km dupa km parcursi cautand sau admirand cladiri si obiective si, peste tot, incantare.

Parcul Guell e cel mai incantator din tot ce a m vazut azi, cred. Pentru ca vezi peste tot amprenta stilului fantastic al lui Gaudi, dar totusi ai aer sa respiri. Si umbra, si banci si loc sa dai din coate. Un amalgam de arhitectura, pasarele si terase ca desprinse din platourile Lord of the Rings, cactusi, aloe vera si pamant rosiatic si uscat. Turisti de toate natiile si, din loc in loc, artisti cantand la diverse instrumente la fel de inedite. Si,cel mai grozav, totul gratuit. Am incununat plimbarea de vreo 3 ore cu o sangria si o bere reci ca gheata, dupa care am plecat incantati.

La Sagrada Familia am ajuns tot pe jos, admirand cartierele neturistice si blocurile cu detalii arhitecturale cochete si balcoane cu marchize. Celebra Sagrada e inconjurata de schele de constructie si de restaurare. Coada de intrare ii dadea ocol de jumate intr-un soare prea incins chiar si pentru mine, asa ca am facut inconjurul controversatei si extravagantei constructii, dupa care am admirat-o prelung de pe terasa Starbucks-ului depeste drum. Megalomanie dusa la extrem, creativitate salbatica, bizarerie autentica =Sagrada Familia.

Au urmat casele lui Gaudi, in prezent toate imobile de locuinte sau birouri. La Pedrera si Casa Batlo sunt absolut fantastice. La Pedrera mai ales pentru acoperisul cu turnuletele lui de poveste, iar Casa Batlo pentru ceea ce a devenit dintr-un banal bloc de locuinte -un fel de castel al Micii Sirene. Ne uitam la ele si aveam senzatia ca suntem in 20.000 de leghe sub mari. Gaudi si-a luat inspiratia din formele oferite de natura si vezi peste tot liniile unduitoare ale algelor in apa, forme de scoici, de oase sau de crengi torsionate, imbinate intr-o armonie ce nu poate izvori decat din geniu. Nu stiu ce auziserati voi pana acum de acest Gaudi, dar va spun eu ca este de o creativitate absolut geniala. Si ca detaliu practic, magazinul de la La Pedrera e excelent si destul de ieftin.

Dupa periplul prin lumea formelor fantastice, revenim cu picioarele in furnicarul de pe La rambla. Dumnezeule! Sute de oameni in toate directiile, vanzatori ambulanti ilegali si legali, magazine pe laturi si chioscuri pe aleea din mijloc, masini in toate partile… Nu-mi amintesc sa mai fi vazut asa ceva nicaieri in alta parte. Bruxelles cu a sa Rue Neuve? O copie hilara. Inmultiti cu zece.

Deja epuizati (e 8 seara si ne plimbam de la 10, cu mici pauze), rezolvam rapid problema ochelarilor de soare distrusi si ne indreptam spre Plaza Reyal pentru cina. Evident, acelasi furnicar. Ne asezam la o terasa din piata dreptunghiulara, cu palmieri si arhitectura coloniala, comandam doua paella cu fructe de mare si orez negru si o carafa de vin si incercam sa ne relaxam. O zi putin prea lunga. Ca si povestea mea. Pe maine!

14082012

As putea rezuma bilantul zilei in 14 km, 35g grade celsius si flamenco. Cateva detalii, totusi: ne-am petrecut ziua in Parcul Montjuic, o bijuterie a Barcelonei care, dupa parerea mea, merita mult mai multa atentie decat Sagrada Familia si La Rambla. Dupa ce am admirat Palatul National al Artelor si privelistea asupra Plaza d’Espanya, am ratacit pe carari umbrite pana la spectaculosul Stadion Olimpic, unde am admirat si turnul Telefonica, un interesant exemplu de imbinare a utilului cu esteticul.

Apoi Castell de Montjuic, ce vegheaza semet asupra Mediteranei. Intrarea e gratuita, iar privelistea asupra orasului intr-o parte si asupra marii cu ale sale porturi in cealalta sunt fabuloase. De fapt, vorbim de o fortareata plasata strategic in punctul cel mai inalt de peste mare pentru a depista de departe orice posibil inamic. Tunurile montate in toate colturile cetatii si pazite de un “Sancho Panda” de netrebnicii ce le escaladeaza stau marturie si servesc drept excelent decor foto. Jos, departe, marea, iar la baza muntelui, porturile – cel de agrement si, mult mai interesant, cel de cargo si industrial. Mii de containere, camioane, cargoboturi… Nu ai cum sa te plicitisesti privindu-le.

Picioarele ne duc, obosite, spre Poble Espanyol unde, dupa o scurta vizita, incununam seara cu tapas, sangria si un fascinant spectacol de flamenco. Localul, vocile artistilor, ritmul, bataile ritmice din palme si picioare, expresia artistilor, energia si incordare dansatorilor… Flamenco autentic spre deliciul total al publicului international care priveste, asculta si respira flamenco. Am vazut de multe ori acest dans la tv sau chiar pe scena, dar experienta nu e completa decat aici: la un pas de dansatori si artisti, simtind ritmul cum respira ba lent, ba alert, vazand fetele transpirate si atat de expresive ale artistilor. Mai presus de cuvinte.

Nota 10 – la egalitate, Tablao de Carmen cu al sau spectacol de flamenco si panorama de pe Castell de Montjuic

Nota 4 – Font Magica oprita si toate ghidurile care nu zic niciunul ca functioneaza doar in serile de joi pana duminica.

PS Poza zilei nu e chiar poza zilei, ca le-a incurcat Silviu, dar netul merge cu viteza melcului drogat, asa ca nu mai stau sa trimita alta.

15082002

Ultima zi in insoritul oras catalunez a fost una de dulce trandavie. Aproape. Desi, cumva,am reusit iar sa batem vreo 12 km.

La 5.40 am incercat sa ne trezim, sa luam metroul si sa vedem rasaritul. Dar fiindca ideea a parut mult mai proasta la ora aia decat seara, ne-am culcat la loc.

Ne-am trezit de-a binelea la 9.30 ca oamenii normali si am inceput ziua cu o plimbare prin pitorescul Barri Gotic, cartierul cu stradute inguste cat un hol, magazine simpatice si catedrale inalte rasarind in piete cat sufrageria unei vile din Pipera.

A urmat La Rambla, oarecum mai linistita ziua, Piata alimentara Boqueria, din pacate inchisa din motiv de Sf. Maria si apoi am luat-o incet spre Portul Olimpic pentru plaja si cina. Pe drum am facut un popas – doua ambarcatiuni superbe, un galion folosit la comert si Noa Victoria, primul vapor care a facut inconjurul lumii sub comanda lui Magellan, ambele replici superb realizate si vizitabile. Inchid ochii si ma las in voia brizei si a tangajului. Da, as fi putut fi explorator. As fi vrut sa fiu explorator. Imin trec prin fata ochilor imagini demult uitate din cartile copilariei. Apoi privesc din nou in jur: niste barne de lemn, multe franghii, panze si multa pricepere. N-ai zice ca doar atat le-a trebuit acestor oameni pentru ca acum sute de ani, sa fi pornit temerari sa infrunte toate oceanele lumii. Si sa reuseasca. Unde e azi energia si ambitia de atunci, puse in slujb aunor cauze la fel de marete pentru umanitate? Cat am evoluat, moral si spiritual vorbind?

Lasam filozofia pentru zile mai mohorate, care sa impinga la meditatii si ne continuam parcursul. Un hotdog delicios si o granita rece ca gheata (probabil pentru ca e plina de gheata) ne incarca bateriile pentru inca vreo 2 km si ajungem in portul olimpic. Ne instalam pe prima plaja si cateva ore chiar LENEVIM. Soarele arde, dar briza Mediteranei il domoleste placut. Malul e nisipos, dar abrupt, iar plaja plina ochi.

E 7 cand ne ridicam si pornim usor in cautarea cinei. Nu, nu cu labe de scafandru si harpon ca localnicul de pe dig, nici cu undita ca alti localnici, ci cu cardul de credit. Mda, 1-0 pentru ei, dar asta este. A, dar pana la cina, asistam si la un episod dragut de tandrete in doi – el si… el, intinsi languros pe stanci, unul langa altul, unul peste altul. Interesant cata atentie iti trezeste un episod atat de clasic pentru un cuplu normal.

Cina o luam in portul olimpic – macrou, sepie si patatas bravas cu legume, sangria si un desert de vis – Tarta de Santiago cu vin de Porto. Ametitor. La propriu.

Intre timp e 10 si faleza s-a animat incredibil – plimbareti pedestri, pe role sau cu bicicleta, cupluri in drum spre casa sau spre cluburi, familii cu copii, tineri jucand carti pe banca sau volei pe plaja, vanzatori ambulanti si licurici isterici, tipe singure cu catei simpatici. Terase, plaja, faleza, promenada, metrou, toate sunt animate si pline de lumede toate soiurile. Temperatura -29 grade; ora – 22.58. Spania, dragi prieteni. Barcelona. Un oras unde te poti indragosti de arta, de plaja, de arhitectura, de oameni, de parcuri, de viata. Din nou si din nou. Tocmai citeam in ghidul Nat. Geo. cum, in ciuda alcoolului, fumatului si mancarii nu tocmai usoare, spaniolii sunt printre cei mai fericiti europeni.Criza? No sign of it. Poate ca totusi, linistea si fericirea tin de noi si atat.

In alta ordine de idei, de maine schimbam locatia si, probabil, ne izolam o vreme de tehnologie. De musai ca de voie buna, dar eu una sunt nerabdatoare intr-un fel. Revenim cel tarziu joia viitoare, din Munchen. Adios!

Nota 10 – cina

Nota 4 – Piata Boqueria, pe care am ratat-o din cauza sarbatorii.

16082002

Azi am avut senzatia unei calatorii lente spre inapoi in timp, in alte vremuri si spre alta lume. Din Barcelona cosmopolita, moderna si avangardista, in statia de tren si pe peronul invechit si cu aer statut, in personalul de Cerbere cu calatori de toate culorile. De fapt, de aici a inceput calatoria, in ritmul lent si sacadat in care trenul regional trecea pe langa cartiere marginase, poduri murdare si pictate cu grafiti, hale parasite si  gari ponostie, de parca ar fi fost personalul nostru de Vintu de Jos.

Decorurile s-au schimbat abia dupa ce am trecut de Figueres. Incet, ne-am apropiat de mare si odata cu ea, de mici orasele cochete, golfulete unde pluteau lenes mici ambarcatiuni si plaje pitoresti, ascunse intre stanci ca pentru a se sustrage curgerii timpului. Iar odata ajunsi la destinatie, simtim si noi ca suntem scosi din clepsidra implacabila a lui Cronos si proiectati inapoi, departe in timp si spatiu, intr-o Franta pitoreasca si coloniala, cu magazine transmise peste generatii si serate aristocratice.

Pusa, matusa din sudul Frantei (pana si prezentarea suna a povestire interbelica) ne asteapta la gara si ne conduce sporovaind in micul ei apartament mobilat cu o viata de amintiri, suveniruri si mosteniri de familie. Cufarul de 300 de ani al sotului demult decedat, coltul african, camera catalana, bucataria din Germania cu lemn romanesc, ziarul din Thailanda, povestile despre doamnele cu maniere coloniale si „femei de menaj” care calcau servetele impaturite gresit par povesti dintr-o lectura suplimentara de clasa a zecea, nu ingrediente ale concediului meu. Poate ca efectul este sporit de suprapunerea cu cartea nemaipomenita pe care o citesc acum – Zaira, de Catalin Dorian Florescu, o superba incursiune in Romania dinainte si de dupa al doilea razboi mondial, prin ochii unei copile de mosier. Un deliciu literar pentru care ii multumesc Ralucai.

Parca am aterizat si eu in paginile unui roman romanesc interbelic, in locuinta cocheta aunei doamne respectabile dintr-o capitala exotica, iar suprarealismul se instaleaza brusc, cand de la poze cu masini de epoca si povesti despre servitori ce lustruiau zilnic parchetul trecem imediat la caderea actiunilor Facebook la bursa si la Isabelle Adjani.

Orasul, oricum prea putin memorabil la o prima impresie, paleste cu totul in fata micului apartament ce adaposteste o lume intreaga de experiente, lucruri si povestiri. Unde am fost in concediu? In sudul Frantei si de acolo in lumea intreaga, in Franta anilor 60-70, in Romania bunicilor nostri, in India, Thailanda, Maroc si toata Europa. Nu pot decat sa astept cu interes zilele ce vor urma si sa imi doresc aceeasi bogatie de experiente si luciditate la 80 de ani.

18082012

Zilele curg lent, imprumutand poate ceva din ritmul matusii simpatice la care stam. Orasul micut si nu prea interesant ne da prilejul unor ore lungi de ragaz, lectura si povesti despre vremuri ce au fost si sunt. Seara, o plimbare lunga spre port si apoi pe faleza de promenada ne face cunostinta orasului, a caselor de vacanta si a miilor de turisti de moda veche sau noua ce populeaza campingurile, casele traditionale si hotelurile. In port e agitatie, dar digul superb ce il separa de mare e linistit si aproape singuratic si ne da ocazia sa savuram marea.

Plimbarea de 8 km cu Pusa e cel mai activ lucru pe care l-am facut. In rest, citit, plaja, midii cu cartofi prajiti si clatite cu muulta ciocolata. Apa e rece si vantul puternic face leneveala la soare nu doar suportabila, ci chiar placuta.

Iar cinele cu bouchee a la reine, foie gras si nelipsitul vin de cea mai buna calitate intregesc fiecare seara in cel mai autentic stil frantuzesc.

Maine, Collioure. Bonne nuit!

19082012 – cred

Collioure e o perla ascunsa a Mediteranei si ar trebui sa il trec sub tacere, ca sa ramana cat mai mult asa. Poate asa, intr-o zi am putea sa cumparam si noi o camaruta intr-unul din imobilele construite in zidurile fortificatiilor, cu curte si vedere direct deasupra marii. Asta inainte sa se umple de St. Tropisti si alti turisti in cautare de resedinte de vacanta de stat si inchiriat, de spatii autentice pe care sa le transforme ei, rapid si dureros, in destinatii populare, scumpe si depersonalizate. La fix 6 minute cu trenul de Argeles, Collioure este un orasel de filme. Ssst, sa nu ne auda Spielberg!!

De film e si Sara, englezoaica ce locuieste intr-un apartament boem pe o strada atat de ingusta incat poate juca sah pe geam cu vecina de peste drum si care isi imparte viata intre Colliure, Londra si 6 luni in India. Ne asteapta cu suc de struguri, migdale si grisine si dupa ce povestim 15 minute cu ea revenim pe strazile orasului construit in trepte, poate intr-o incercare de a se apropia cat mai mult de cer, fara a se indeparta prea mult de mare.

Iar marea, cu stancile, zidurile, fortaretele si donjoanele care o inconjoara, cu ambarcatiunile ce plutesc ca niste ingeri albi pe intinderea ei profund albastra, ii rasplateste pe localnici devenind mai frumoasa cu fiecare minut, cu fiecare nor care trece, cu fiecare schimbare atmosferica.

In port, terase simpatice, gelaterii, creperies si churrerias, plaje cu pietris inchise de ziduri si diguri batrane; pe strazi, magazinase cochete cu preparate si vinuri locale, savonerii cu sapun de Marsilia si Alep si articole de baie si zeci de magazine de artizanat si suveniruri. A, si galerii de arta, cu artisti care, in asteptarea clientilor, iau pranzul la o masa scoasa in fata vitrinei, in strada pe care trec turisti fascinati.

O bijuterie din cap pana in picioare. Un loc pe care sa il tii numai pentru tine, in care sa vrei sa te intorci in noiembrie, februarie sau martie, cand turistii sunt inca inchisi in birourile lor anoste, iar marea se zbate salbatic si rece la poalele zidurilor populate doar de pescarusi.

21(?)082012

Primul semn ca se apropie sfarsitul concediului este atunci cand iti faci planuri pentru cand te intorci. Noi am facut asta deja ieri, la intoarcerea de la Perpignan. Poimaine pe vremea asta suntem in drum spre casa.

Intre timp, am mai vizitat Perpignanul, am profitat de cateva ore de plaja, iar azi am facut o plimbare pe Cote Vermeille, cu oprire la Port Vendres si Banyuls sur Mer.

Perpignan e un oras banal, deloc frumos si prea putin intersant. As spune chiar urat si murdar. La intoarcerea cu autobuzul am avut o mostra de La nouvelle France – o ceata de vreo 10 feciori de emigranti, galagiosi si scandalosi, vorbind tare si aiurea o combinatie de franceza cu limbi coloniale, oricare ar fi fost ele. Viitorul nu suna asa bine.

Am continuat cu cateva ore pe plaja, desi soarele a lipsit aproape cu desavarsire. Si pentru ca ne era foame, ne-am luat ceva „usor” – eu churros cu nutella, nici usori si nici putini, iar Silviu un sandvis „americain”. Pentru neinitiatii ca noi, asta inseamna O BAGHETA intreaga umpluta cu carnaciori, cartofi prajiti si maioneza. Ma rog, umplutura e la alegere, dimensiunile standard – O BAGHETA, cum spuneam. Va dati seama cam cum au mai intrat icrele de somon, urmate de somonul cu cartofi si desertul semi-pregatite de Pusa. Noroc cu vinul, nelipsit in nicio seara si intotdeauna adaptat la masa.

Azi, cum spuneam, Port Vendres si Banyuls sur Mer. Curiozitatea zilei – ceata densa ce urca de pe mare imbratisand orasele, casele si dealurile. Din pacate, asta a insemnat si ca nu prea am putut admira privelistea deschisa spre mare. Insa spectacolul cetii e si el unul aparte si ne ofera cateva vederi deosebite cu coasta, plajele si orasele terasate deasupra apei, in aceeasi incercare de a se apropia de cer, fara a parasi marea. Banyuls e si el o bijuterie, mai ales faleza cu stancile din care pare sa fi muscat cu pofta marea, lasandu-le in urma zdrentuite, ca de dintii unui imens rechin.

Intr-un colt, intre stanci, niste pusti au gasit o caldare in care sar cu pofta unul dupa altul, iesind repede la suprafata si sarind din nou, ignorand vantul rece, ceata si stancile dimprejur, de care s-ar putea izbi in orice clipa. Mai incolo, niste adolescenti locali stau la plaja, ascultand muzica si flirtand lenes si timid. Terasele sunt animate, pe o scena de vizavi de mare se pregateste un spectacol.

Noi o luam pe stradute stramte si abrupte spre gara, facand un mic popas la o pivnita de vinuri, cu degustare si achizitie. Vinul de Banyuls e celebru in regiune, fiind foarte dulce si tare si destul de asemanator cu vinul de Porto.

Drumul cu trenul de la Banyuls la Argeles dureaza fix 14 minute si ofera imagini splendide ale intregii coaste.

23082012

Si uite asa, dragii mosului, povestea noastra a ajuns la final. La fel si concediul, din pacate. Ultima zi nu ne-a oferit mari descoperiri, doar plaja la ora 8 dimineata, o minune a linistii, luminii blande si tacerii care aproape ca m-ar convinge sa ma trezesc asa devreme in fiecare zi de plaja. Si dupa masa o plimbare la Chateau Valmy, un castel locuit de langa Argeles, cu parc deschis publicului si o priveliste de revista asupra intregii coaste. Imi imaginez cum s-o vedea din dormitorul matrimonial. Nu, ca e naspa sa fii bogat si banii n-au cum sa aduca fericirea. Ihi…

Ei, dar daca ultimele zile de concediu au decurs redescoperind ritmul lent si visarea unor alte vremuri, ziua intoarcerii ne-a rezervat unul draconic. Ajungem in gara la 7.20,t renul nostru are intarziere. Mai intai 20 minute, apoi 38. Traiasca SNCF, dar noi pierdem legatura spre Barcelona, apoi avionul si se duce naibii totul. Hmm… Matusa de 77 de ani, obisnuita cu cfr-ul local si cu calatoriile, gaseste repede un taxi sa ne duca la Portbou, de unde sa luam legatura de Barcelona. Sunt doar 20 minute cu trenul, dar soseaua spiraleaza salbatic pe coasta, urcand si coborand, apoi trecand prin orasele ingesuite si zvarcolindu-se ca un sarpe din nou. Soferita ne zice din start ca nu promite nimic, dupa care goneste cat poate. Cursa ar fi super, daca am putea-o savura. Ajungem la gara la fix, cu stomacul meu gata sa se reverse si 70 de euro mai saraci (cursa a fost”numai” 57, dar restul i-a meritat din plin doamna sofer, credeti-ma!), dupa care incercam sa ne tragem sufletul in trenul aglomerat si incomod cu destinatia Barcelona.

Odata ajunsi, alta distractie: trenul pe aeroport pleaca de pe aceeasi linie in 20 minute, dar pentru bilete trebuie sa urci in gara principala. Numai ca pentru a trece de linii,trebuie sa compostezi biletul de calatorie, iar al nostru, luat de la francezi, nu intra in gaura mai mica a spaniolilor. Sic! Ma rog, gasesc in fine un espagnol simpatic ce imid eschide o bariera dupa ce imi studiaza… biletul, iau bilete de la un automat ce se incapataneaza sa imi afiseze mesaje in catalana si ne urcam in trenul de aeroport, care pleaca mai repede cu 2 minute de ora afisata, dupa ce a schimbat linia in ultimul moment. Aaaa, oare de ce inregistraza pierderi liniile ferate din toata Europa? Fiindca sunt prosti, de aceea. Da’ SNCF vor fi prosti pe buzunarul lor, ca am de gand sa imi recuperez banii de taxi si de biletele pierdute, of course.

In fine, tren la aeroport, autobuz de la T1 la T2, control de securitate si toate alea si off we go spre casa. Momentan profitam de escala mai lunga de la Munchen si de internetul din Lounge ca sa ne reconectam. Dar drumul de aici la Sibiu e deja prea banal ca sa mai am ceva de adaugat.

Cat priveste concluziile… Am spus intotdeauna ca nu exista loc pe lumea asta unde sa nu fie ceva interesant de facut, de vazut. Lucru confirmat inca o data, nu de Barcelona, care e deja pe lista oraselor vedeta, ci de micuta Cote Vermeille si de acel simpatic colt al Frantei, pe care cred ca nici chiar francezii nu il cunosc prea bine. Dar dincolo de minunatia peisajelor, de caldura soarelui, de magazinele si atelierele interesante, nu pot sa nu mentionez si un aspect care intareste o alta convingere mai veche a noastra: am vazut strazi murdare si colturi urat mirositoare, gari si cladiri darapanate si neingrijite, mucuri de tigari pe strada, oameni nespalati si prost crescuti, excursii anulate fara sa fi fost informati in prealabil. Ore in sir, am ascultat-o pe Pusa povestind despre episoade similare cu cele pe care le traim la noi acasa. Iar ea vorbea de Franta, dar si de Spania, Anglia si altele. De ce insir toate lucrurile rele la sfarsit? Fiindca vreau sa spun ca descopar, dupa fiecare sejur de genul acesta, ca sunt locuri si oameni la fel de rai ca si in Romania. Ca au si ei incultii, mizerabilii si incompetentii lor, care nu sunt nici mai putini, nici mai inteligenti sau parfumati ca ai nostri. Dar cu siguranta se apreciaza mai mult decat o facem noi si se concentraza mai mult pe jumatatea plina a paharului.