Mai tineti minte zilele acelea din copilarie, cand o carte va captiva atat de tare, incat nu mai exista nimic altceva? Incat treceau ore dupa ore, amorteati sau va ardeau ochii de la lumina stearsa a lanternei tinute aprinsa sub patura, dar nu va indurati sa va smulgeti din aventura? Pentru unii au fost Ciresarii, pentru altii La Medeleni, Karl May sau Jules Verne, dar cu totii ne amintim cu un fior nostalgic acele clipe de dulce ratacire. Cumva, in ultimii ani fie noi, fie literatura a pierdut capacitatea de a ne trezi acel fior. Pana la Vanatorii de zmeie.

Pentru mine, a fost cartea care mi-a retrezit toate acele emotii, care m-a tinut din nou treaza pana la 3 noaptea, din dorinta de a sti ce urmeaza, cum se termina un incident si apoi altul si altul. Unele carti au puterea de a face asta si ele iti raman in suflet pentru totdeauna. Vanatorii de zmeie e a doua carte a lui Khaled Hosseini pe care o citesc, desi prima publicata, din cate stiu. Splendida cetate a celor o mie de sori – prima citita – spune o poveste plasata in acelasi cadru si respira aceeasi traire intensa, fiind si ea o lectura minunata. Dar Vanatorii de zmeie m-a atins altfel, la un nivel mai profund si, deci, mai sensibil.

Ambele carti recreeaza povesti in Afganistanul natal al autorului (mutat in State la 18 ani), pe care majoritatea dintre noi il cunoastem doar din stirile macabre de la TV si il asociem invariabil cu talibani, burqa, shar’ia, soldati americani si atentate. M-am obisnuit greu cu ideea ca Afganistanul a fost odata mai mult de atat. Dar acum, cand aud “Afganistan”, alaturi de imaginile sinistre ale ruinelor in flacari, ale desertului si talibanilor cu ale lor Kalashnikovuri, vad si casele frumos ingrijite descrise de Hosseini, concursurile de zmeie, petrecerile  de familie si copiii alergand pe strazile inguste care mi-ar putea chiar aminti de vechile strazi sibiene.

Splendida cetate… ne spune o poveste la genul feminin, iar Vanatorii de zmeie descrie o aventura la masculin – povestea unor baieti, de fapt a unei case populate doar de personaje masculine. Cu toate astea, facand o analiza paralela (desi nu aceasta a fost intentia mea) descoperim un paradox, voit sau nu: povestea femeilor ne marcheaza prin brutalitate, prin raceala sau lipsa sentimentelor, prin violenta, cruzime si abuzuri. In Vanatorii de zmeie, insa, desi nu lipseste abuzul (ba  este chiar motorul principal al evenimentelor), violenta, razboiul si durerea, totul este trait si nu doar descris, totul se simte asa cum simte personajul principal si accentul nu este pus pe abuzuri, ci pe trairile interioare pe care ele le declanseaza.O ciudata invesare a rolurilor intr-o lume in care nici macar egalizarea acestora nu este o optiune.

Vanatorii de zmeie este povestea lui Amir – un baiat din inalta societate a Kabulului, crescut de un tata singur si de servitorul Hazara – Ali – al acestuia alaturi de Hassan – fiul lui Ali. Evenimentele incep inaintea ocuparii Afganistanului de catre rusi si se termina in zilele noastre, cu imaginea obositor de cunoscuta a Afganistanului in ruine, la fel ca sufletele multora dintre cetatenii sai. Amir este un copil care se lupta cu prejudecatile altora, dar se lasa ghidat de ale sale. Un eveniment tragic il indeparteaza de Hassan – cu care are o relatie simbiotica, desi nu este capabil sa o recunoasca ca atare – si ii marcheaza viata in mod iremediabil. Refugiat in America cu un tata care nu i-a inteles niciodata sensibilitatea, Amir fereaca bine usa trecutului si o lasa cu greu deschisa in momentul in care un prieten al tatalui sau, refugiat in Pakistan, ii cere sa-l vada.

De aici, destinul lui Amir intra iar intr-o spirala care il duce inapoi, acolo unde totul a inceput si s-a terminat. Regaseste un Kabul devastat dincolo de imaginatie si de relatarile din presa, descopera teroarea si odata cu ea puterea de a-si invinge demonii, de a-si infrunta lasitatea. Ai senzatia ca castiga, pentru o clipa te bucuri, dar inchizi ultima pagina fara sa fii convins. Exista finaluri fericite si exista finaluri triste. Dar de ce uitam asa de des de finalurile gri?

Literatura ne-a obisnuit cu eroi si raufacatori, personaje pozitive si negative. Amir nu este un erou si sunt multe lucruri la el care nu sunt pozitive. De fapt, este un individ pe care il poti dispretui foarte usor. Dar lupta lui e prea reala si ne este prea cunoscuta ca sa il facem personajul negativ. Prin el, Hosseini ne vorbeste despre iertare, pentru ceilalti si pentru noi, despre auto-cunoastere si auto-acceptare, despre prietenie si despre cuvinte sau taceri care schimba vieti.

O carte la care am sa revin cu placere multi ani de acum incolo, o carte mai buna decat orice am citit de ani buni incoace, o poveste trista, emotionanta si incredibila, ca insasi tara ce-i serveste ca scena. O pierdere imensa pentru oricine alege sa nu o citeasca.

Lectura placuta!