Paris, Ziua 0 – 17/18072011

Sosire seara tarziu intr-un Paris infrigurat si rascolit de vant. Aterizand, vad in coltul hubloului un contur puternic luminat ce aduce cu emblematicul Turn Eiffel si o intreaga zare licarind cu luminite – Parisul mult laudat. Ne ia o ora sa ne recuperam bagajele si sa ajungem la gara RER, veche, murdara si destul de prost marcata. Dupa inca vreo 40 minute, ajungem la gara Gentilly si de acolo la hotel, cu un mic ocol accidental. Ibis Porte D’Orleans arata bine, dar camera e foarte mica si, din pacate, are un miros neplacut de vechi, de care nu o sa scapam nici dupa prima plangere. Sa vedem dupa celelalte.

Ziua 1 – 18072011

Musee du Louvre, plimbare pe Sena (Les Vedettes du Pont Neuf), Turnul Eiffel, Ile de la Cite, rue Rivoli cu ale ei magazine, Jardins des Tuilleries, Place de la Concorde, Champs Elysees, Arc de Triomphe… Imi ia cateva minute doar sa le insir. Experienta vizitelor e dincolo de cuvinte si merita toti banii (chiar destul de putini la nivelul taxelor de intrare) si toate laudele. Nu sunt o fana a cliseelor si a superlativelor prea fumate, dar Parisul nu poate fi altfel. E un cliseu pe care nu il poti rata, fiindca ar fi o mare pierdere.

Muzeul Luvru… ajungem destul de usor la el si dupa un mic-dejun frantuzesc la Paul pornim cu panul in mana sa descoperim alte clisee. Primul obstacol se dovedeste muzeul in sine. Atat d emare si de complex, incat chiar si cu planul in mana devine greu sa nu te ratacesti, sa reusesti sa iti organizezi un traseu. In jurul nostru se vorbesc toate limbile pamantului, dar nu e greu sa remarci preponderenta americana. Ne felicitam pentru inspiratia de a lua biletele online in timp ce ne uitam cu mila la coada ce da ocolul piramidei. In Sala Napoleon de sub piramida si in intregul muzeu este un furnicar urias de oameni, de natii, de varste. Un adevarat Turn Babel pe care incepem sa il exploram de jos in sus, oprindu-ne la fiecare intersectie pentru a ne asigura ca alegem directia buna.

Punctele noastre de reper sunt Venus din Milo, Monalisa, Incoronarea lui Napoleon, codul lui Hamurabi si Apartamentele lui Napoleon. In drum spre ele, parcurgem galerii superbe de statui grecesti, picturi imense, arta egipteana, civilizatie mesopotamiana, portelanuri si sticlarie franceza. Muzeul are peste 30.000 de exponate si te simti oarecum intr-o avalansa de curente, epoci, artisti si stiluri. Privind inapoi, am ramas impresionati de tehnica si perfectiunea sculpturilor grecesti, de maretia salilor si galeriilor muzeului (ele in sine adevarate capodopere) si de imensitatea unor picturi. Impresia mea este ca Luvrul trebuie vazut asa cum citesti o carte buna – o data pentru initiere, a doua oara pentru admirare si macar a treia oara pentru adevarata aprofundare. Noi am trecut extenuati doar de prima faza.

A urmat plimbarea pe Sena, o cale excelenta de a-ti face o imagine de ansamblu asupra… centrului istoric (daca pot sa-i spun asa) al Parisului. In drumul spre docul de la care pleaca vaporasul, pe malul Senei, ne gandim la cate povesti, cate drame, cate suflete a inghiti raul acesta de-a lungul mileniilor. Cate romane il amintesc, cata istorie s-a creat in palatele ce se intind de-a lungul lui, cati indragostiti, cate cereri in casatorie… Traseul dureaza o ora si ne da ocazia sa admiram si sa aflam cate ceva despre cladirile de pe malul drept si stang al Senei si despre podurile pe sub care trecem. Ghida – romanca, dupa cum aflam cu surprindere – isi spune povestea presarata cu glume, in engleza si in franceza. Un amanunt interesant este povestea lacatelor care „impodobesc” grilajele podurilor si ale caror chei zac pe fundul Senei, aruncate de cuplurile de indragostiti dupa ce si-au „pecetluit” astfel iubirea. Ma rog, pentru un an macar, fiindca se pare ca politia trece anual si aduna toate lacatele. Ii poti invinui?

Urmeaza doua sandvisuri si o briosa in Jardin des Tuilleries si o plimbare lunga pana la Arcul de Triumf, pe Champs Elysees. Aici remarcam inca tribunele montate pentru defilarile de 14 iulie, departe de a fi desfacute. Hmm… mare lene, Messieurs, ce sa zic! Ca toate celelalte obiective, bulevardul este plin de lume, cu sau fara plase de cumparaturi, de magazine scumpe si ieftine, de cafenele si magazine auto. Coeur de cite, intr-un fel, nu?

Luam metroul de la George V si dupa mai bine de 30 minute ajungem la hotel absolut extenuati si atat de incarcati de impresii, informatii si imagini care inca se deruleaza pe retina incat ne gasim cu greu linistea.

Maine… Versailles si o experienta 100% pariziana, cina la un restaurant pe Champs Elysees. Stay tuned…

Ziua 2 – 19072011 Versailles

Ploaie, frig, vant si inca putina ploaie. A, si aglomeratie, multe aparate foto si o coada imensa la intrarea comuna. Noroc ca ne-am luat bilete de pe net ca daca nu, tot asa stateam la coada. 😉

Deja obinuiti cu metroul si schimbarile, ajungem destul de repede la Versailles si o luam pe jos spre castel. Ploaia nu da niciun semn ca s-ar opri, asa ca invatam noi sa o ignoram. La poarta castelului, parca s-au adunat supusii lui Ludovic sa-i ceara niste Soare. O coada imensa de care nu ne scutesc biletele luate online, in ciuda sperantei noastre, asa ca serpuim in sir indian vreo ora, pana ajungem in castel. Prost semnalizat, prost organizat, aglomerat. Si inca ceva: ar trebui INTERZIS filmatul si fotografiatul in monumente, muzee si palate. Pentru poze exista albume, iar vizita o faci ca sa vezi, sa admiri nu sa privesti totul prin lentila aparatului tau sau a aparatelor altora, sa te dai la o parte ca intri in cadru s.a.m.d. Obositor si enervant.

De fapt, uzi fiind si inghetati de frig e greu sa nu gasim totul enervant. Castelul se viziteaza in ciurda si trebuie sa te protapesti de-a dreptul in fata unui obiectiv care te intereseaza. In avalansa de oameni care navaleste pe usi este greu sa te detasezi si sa iti imaginezi printesele, amantele si garzile intrand si iesind tainic din dormitorul somptuos decorat al Regelui Soare. Eventual iti poti imagina invazia revolutionarilor de la 1789.

Chiar si asa insa, bogatia ostentativa a apartamentelor este impresionanta. Sala Oglinzilor, dormitorul regelui, apartamentele printeselor – totul este decorat somptuos cu picturi infatisandu-i pe nobilii locuitori, sculpturi aurite, marmura colorata si piese elaborate de mobilier. Ferestrele mari dau spre superbele gradini, desi acum privelistea e dezamagitoare. La fiecare noua fereastra speram sa vedem un petec de cer albastru, dar in zadar.

In fine, vizita in castel se incheie, asa ca ne luam inima in dinti si iesim in gradini. Intelegem repede ca splendoarea lor intrece depresia cauzata de ploaie. Descoperi alee dupa alee, “boschet” dupa “boschet” ca intr-un joc de copil, in care vrei sa afli primul ce e la urmatoarea rascruce. Contrastul dintre statuile albe si verdele crud al copacilor imblanziti de foarfeca gradinarilor este fermecator. Apollo cu carul sau iesind din apa bazinului central te lasa fara cuvinte chiar si in ploaie. Fiecare colt ascunde o opera de arta. Totul in jur e o opera de arta.

Chiar langa Grand Canal gasim o cafenea si un magazin de suveniruri. Ne incalzim cu cate o cafea, luam un album din magazin si, cu forte proaspete, continuam explorarile. Din pacate, timpul nu ne permite sa ajungem la Micul si Marele Trianon. Dar gradinile mai au multe secrete de relevat si colindand dintr-unul in altul mai ca uitam de ploaia care oricum a devenit parte din noi. Primul minut in care pe harta deschis anu cade niciun strop ne ia prin surprindere, iar urmatoarele sunt primite cu suspiciune. In sfarsit, privind din fata castelului spre Grand Canal, vedem ca cerul are si alte culori decat cenusiu. Incet, un soare timid se zareste dintr-e nori, ca in poezia lui Cosmuc. Numai ca acum nu e “Iarna pe ulita”!!!

Incurajati de razele timide care se fac chiar simtite, cutreieram mai departe prin gradini, descoperind si Aleea Apelor, Bazinul lui Neptun, Orangeria, Bazinul Oglinzilor cu superbul joc al fantanilor muzicale, gradina a’langlaise (!) a regelui si in sfarsit splendidele straturi de flori de pe esplanada din fata castelului. Multumile s-au rarit de mult, astfel incat e mai usor sa inchizi ochii si sa vezi aleile pline de domnite si marchize escortate de domni galanti si pudrati inspre “boscheti” in acordurile delicate ale muzicii de curte. Asta mai ales ca martea muzica de curte rasuna in toata gradina din difuzoare imense, alta arie in fiecare boschet, dupa preferintele nobilelor prezente, probabil.

Drumul de intoarcere e scurt si ma surprinde faptul ca m-am oprit din tremurat. Cu cateva ore in urma nu credeam ca va veni curand clipa in care sa nu-mi fie frig.

Seara – cina la Mood, un restaurant chic de pe Champs Elysees, recomandat de o colega mai priceputa ca mine in experientele pariziene. Atmosfera, stil, arome, rafinament, gust parizian. Intr-adevar, le veritable Paris. Supreme de vollaille cu sos de foie gras, fricasse de veao au risotto, cafe creme si sorbet… O incheiere reusita a unei zile aniversare ce, trebuie sa recunoastem, a inceput tare prost. Sa mai aud eu, cand ma intorc acasa, pe cineva ca se plange de caldura!!!

 

Paris, ziua 3 – 20072011

Am sa ma limitez la putine cuvinte, pentru ca ziua se poate rezuma in doar 2, ca si cea de ieri: ploaie si frig. Ile de la cite, Ile St. Louis, Notre Dame… totul intre rafalele intermitente de ploaie si/sau vant. Partea aceea a orasului e splendida, dar nici macar splendoarea ei nu tine departe umezeala si frigul cronic care ne-a cuprins. Ne incalzim o ora intr-un local de langa Centre Pompidou unde luam si masa, cutreieram putin centrul comercial Les Hallles (nu merita atentia), dupa care iesim din nou in ploaie – stradute, Opera Garnier, Place Vendome, Palais de l’Elysee si in sfarsit metroul, unul din putinele locuri unde nu ne-a fost frig azi.

Galeriile Lafayette ne servesc de refugiu anti frig si ploaie si ne delecteaza cu marci scumpe, produse sofisticate si superba cupola cu arcade comerciale, o piesa de arta in sine.

La ce moment intr-un concediu in asa conditii meteo vreme renunti la eforturile de a te concentra pe lucrurile bune, la placerea descoperirii si la optimism si-ti bagi picioarele, recunoscand ca it’s fucked up si lasand depresia sa se instaleze? Va zic maine, poimaine, cine stie?

 

Paris, Ziua 4 21072011

In sfarsit, putin soare. Nu mult, sa nu intram in soc. Asa, vreo 20 minute de cer patat cu albastru, in care termometrele au saltat derutate catre 20 de grade, iar parizienii si turistii s-au opriti din orice faceau intr-o adorare suprema a soarelui, pe bancile Gradinilor Luxembourg. Dar asta doar pe la 3 dupa masa. Pana atunci, o lupta mitica intre soare si nori, in care nu stiai daca sa scoti umbrela sau sa zambesti soarelui ce aproape strapungea plapuma cenusie a norilor. Iar ploaia a capatat o forma noua – o ceata in cadere, atat de fina incat nu o vedeai, dar te uda. In mod ciudat, mi-a amintit de Retezat (cunoscatorii vor zambi), desi as putea paria ca Parisul nu e la 2000 m altitudine.

Sacre coer si Montmartre sunt o experienta aparte pe care mai ca era sa o ratam. Ma bucur ca n-am facut-o. Oricine poate renunta cu usurinta la plimbarea in zona Operei Garnier si a Centrului Pompidou in favoarea Montmartre. Stradutele, magazinasele, bazilica si esplanada terasata din fata ei sunt incredibile, iar privelistea ce se deschide deasupra Parisului te lasa fara cuvinte, fie ea ploaie sau soare.

Apoi un mic detur din cauza uitucei ce a lasat acasa biletele la Orsay (prelungit de un incident de la metrou care ne face sa schimbam vreo 3 linii pana sa ajungem in Cartierul latin) si, in sfarsit, Sorbona si al sau cartier studentesc. O alta mica minune – stradutele, imensul Panteon (desi nu ne-am indurat sa dam inca 16 euro ca sa vedem mormintele somitatilor nationale (Voltaire, Hugo etc.), magazinasele, Gradinile si Palatul Luxemburg. Pranzim intr-una dintre cafenelele cu vitrina  care populeaza stradutele cartierului si tot aici suntem martorii victoriei lui Apollo asupra zeului furtunii (mi-am promis ca voi reciti Legendele Olimpului. Habar nu mai am cum il cheama). Imortalizam momentul, platim si iesim urgent sa ii simtim prezenta atat de mult dorita.ne bucuram de ea pana la iesirea din Gradinile Luxemburg, cand norii negri si grei acopera din nou intregul cer pentru tot restul zilei. Cred ca a si plouat, dar cine mai tine evidenta?

Drumul de la Jardins du Luxembroug cu al sau palat – sediu al senatului pana la Musee d’Orsay este o incantare – magazine de bijuterii artinzanale, antichitati, galerii, cafenele (inclusiv Le Procope – prima cafenea din Paris, acum un restaurant simpatic foc) se insiruie una dupa alta ca margelele intr-un sirag cochet. Pe malul Senei zabovim putin la buchinisti, de unde nu pot pleca fara o carte veche si un un alt mic suvenir (deja ne intrebam unde or sa aiba toate loc) si in sfarsit ajungem la Musee d’Orsay.

O bijuterie in sine, ca si Luvrul, Musee d’Orsay devine repede muzeul meu preferat. Pictorii impresionisti se perinda unul dupa altul intr-o defilare incredibila de culoare, natura si forma. Un suflu nou dupa austeritatea si raceala Luvrului, Musee d’Orsay reuneste curentele mele favorite din arta. Admir indelung fiecare tablou si cele doua ore si jumatate trec urgent. Cladirea in sine, tavanul, ceasul belle epoque si sala de bal creeaza un cadru perfect si devin ele insele exponate. Plecam si de aici adaugand inca un album la colectia noastra de albume de arta.

Seara se incheie intr-o companie excelenta, iar revederea cu Tania se dovedeste o placere pentru toti trei. Cinam la o alta cafenea cocheta si povestim mai bine de 2 ore, dupa care Tania – iremediabil indragostita de Paris – ne duce spre Esplanada Invalizilor. De aici, vederea instre Hotel des Invalides la stanga, Turnul Eiffel luminat feeric in fata si Podul Alexandre III la dreapta este… cum altfel decat magnifica? Daca as putea, m-as opri din clipit ca sa pot privi mai mult. Iar cand pe turn incep sa danseze luminite ca miliarde de licurici imensi, feeria este absoluta. La magie a la russe, cum spune Tania. En effet, la magie.

Nu ne induram sa coboram la metrou, asa ca dupa ce o conducem pe tania, mai ramanem un sfert de ora pe Pod admirand cladirile, privind jocul luminilor in valurile Senei si fotografiind. Toata avalansa aceasta de imagini, de cadre pentru carti postale, te face sa intri intr-o frenezie a fotografiatului. Turnul incadrat de coloanele podului, turnul luminand in intuneric, lampadarele elegante ale podului cu turnul pe fundal, podul cu Hotel des invalides… Oriunde te intorci e un cadru perfect.

Intr-un tarziu parasim podul si coboram la metrou. E deja trecut de miezul noptii, iar maine vom descoperi noi orizonturi. Ca intotdeauna, in metrou imi petrec timpul studiind co-pasagerii. Observ, de pilda, ca parizienii sunt mereu chic, arareori in adidasi si tricouri. De obicei sunt la costum sau poarta altfel de pantaloni, cu camasa sau pulover sau sacou. Constatam ca pariziencele sunt de cele mai multe ori slabute (singurele obeze pe care le-am vazut de 4 zile vorbeau engleza americana. A, ba sus la Sacre Coeur am reperat si 2 romance); cochete, nu sunt neaparat aranjate intotdeauna la 4 ace, dar fiecare are ceva ce ii da stil tinutei – un sal, o poseta, un medalion, pantofi. Ceva ce spune calitate, stil, inovatie, Paris.

Am gasit si un site meteo care zice cum imi place. Ma rog, cat de cat.

Ziua 5, Vineri habar n-am cat – iulie 2011

 Zi de calatorit mai mult decat orice. Trezitul tarziu si incurcatura cu inchiriatul masinii ne prelungesc sederea in Paris. Aviz interesatilor: la inchirieri online, titularul contractului trebuie sa fie acelasi cu titularul cardului cu care se va plati masina/garantia. Daca nu, va complicati ca noi: suna la intermediarul online sa modifice rezervarea, asteapta confirmarea prin fax, refa toate actele.

In fine, ne luam cate o cafe creme de la Pomme de pain (recomandam cu caldura: sandvisuri, patiserie, cafea delicioasa), schimbam 2 vorbe cu una dintre vanzatoare care era romanca (ca si perechea din fata noastra de la centrul rent a car, desi vorbea o romana stalcita si parea sa vina din Canada) si iesim din Paris. Bine, recunoastem, am ratat de vreo 2 ori indicatiile GPS-ului, dar pana la urma ne-am pus pe drumul bun. Drumurile fara taxa prezinta avantaje multiple: sunt superbe, sunt fara plata J si sunt mai putin aglomerate. Blois nu e departe (179 km), dar cu toata balbaiala din Paris ajungem de abia pe la 5, asa ca mergem direct la hotel: Ibis Blois Vallee de Maillard. Mai dragut decat Ibis-ul din Paris, desi la fel de micut si mult mai friguros. Parcarea goala cand ajungem noi se umple ochi pana peste o ora, cand coboram sa vizitam orasul.

Hotelul e plasat destul de departe de centru, deci mergem cu masina si platim parcare (la noi e varianta simpla, de obicei). E prea tarziu sa vizitam castelul, dar admiram gradina din fata si arhitectura exterioara; frumos, dar nu impresionant as zice. Dupa o plimbare scurta pe stradute pitoresti pavate cu piatra cubica si incadrate de casute cochete, ne intoarcem la hotel. Seara decurge linistit, cu televizor si un mic picnic improvizat in pat cu cateva maruntisuri de la un minimarket din centru.

Ziua 6 Sambata, 23072011

O zi a superlativelor. Ne-au incantat atatea lucruri azi incat la moment dat devenise obsendant acel „Uau, uite acolo, Pui!” ne-am decis, Franta este o tara a superlativelor. Pozitive, de cele mai multe ori.

Pornim devreme si ajungem la Chambord inainte de primele cete mari de vizitatori. Ne ia cam 2-3 ore sa vizitam intregul castel si sa facem o plimbare scurta pe potecutele din fata lui. Domeniul e imens si pentru cei care cu timp merita o zi intreaga – se pot inchiria biciclete, se pot urma potecile special amenajate, se poate lua masa pe peluza din fata sau in spatiile amenajate de picnic. Piesa de rezistenta: celebra scara in dubla spirala. Si faptul ca marochinaria trasurilor din sala de jos a fost realizata de casa Hermes. Va suna cunoscut?

Urmeaza Cheverny. Am stat in dubii, dar ne-am bucurat ca nu l-am sarit. Inca locuit de proprietari (in aripa dreapta), castelul este o bijuterie moderna cu incaperi mai mici si spatii mai calde, cu decoruri mai apropiate de eleganta timpurilor moderne. Gradinile sunt si ele splendide si elementul deosebit il reprezinta canisa cu ogari de vanatoare – vreo cativa zeci de caini cu linii perfecte care ba dorm, ba isi ciulesc cu totii urechile si iau pozitie de atac, latrand in cor la ce stii ce vrabiuta ratacita. La Cheverny stam vreo 2 ore, deci ne mai ramane timp pentru Amboise, situat convenabil pe drumul nostru inspre Tours.

O alta bijuterie, Amboise merita vazut pentru ca adaposteste mormantul lui Leonardo da Vinci, care s-a retras in Franta in ultimii ani din viata, la curtea regelui. La vreun km departare, in oras, se gaseste si castelul in care de fapt a trait si a murit acesta – Clos Luce. Noi l-am vazut doar din afara, dar pare si el sa aiba un domeniu intins si sa fie un obiectiv turistic in sine.

Amboise, ridicat pe un promontoriu deasupra Loirei, este doar o ramasita a unui alt domeniu imens, distrus cu ceva timp in urma. Ce a ramas insa, e plin de farmec si de obiective interesante. Totul poarta emblema florii de crin, simbolul regalitatii franceze si sta sub semnul rascrucii dintre goticul flamboiant si renastere. Gradinile coboara in panta spre castel si ofera o perspectiva superba asupra laturii acestuia, iar intr-o parte se continua cu o cultura de vita de vie. Remarcam o sectiune orientala a gradinilor in cinstea a 20 de arabi morti la curte cat seicul lor a fost tinut captiv acolo. Cum era cu corectitudinea politica?

Ne ia cam o ora sa incheiem si acest tur, asa ca mai avem timp sa ne prelumgim putin plimbarea pe stradutele orasului si chiar sa mancam cate o pizza Au Cafe Bar du Chateau. In mod surprinzator, preturile nu sunt exagerate. Platim 25 euro pe 2 pizza, o cafea si un cidru. E drept, o pizza mica am zice la noi, dar oricum.

In incheierea zilei (in sfarsit partial INSORITE, am uitat sa prezicez!) tragem cateva concluzii: drumurile altele decat autostrazile sunt superbe: sate pitoresti, casute ca-n povesti, peisaje de vis, trafic minim; francezii au un simt estetic nemaipomenit: totul este decorat cu flori, colorat, cochet, amenajat, organizat; in general, biletul de intrare la castele este intre cam 9-10 euro, doar la Cheverny a fost vreo 7; toate castelele au cam acelasi gen de magazine de suveniruri, cam cu aceleasi produse, destul de ok. Completare la final: Cele mai multe si frumoase sunt, totusi, la Chambord. Noua ne-a parut rau ca nu am luat de acolo.

Maine, Chenonceau si inca 2 speram. Sa fie soare si vant din pupa!

 

Duminica (surprinzator!) 24072011

Prima zi de vara aproximativa. Am renuntat la pantaloni si asta fara sa inghet de frig. La mai mare!

Chenonceau – la aprox. 45 minute de Tours (inapoi inspre Blois), e pe buna dreptate unul dintre cele mai frumoase de pe Valea Loirei. Camerele mici si comode, familiare, ale Dianei de Poitiers si ale maleficei Caterina de Medici se deschid spre imagini idilice ale raului si ale gradinilor. E primul castel la care putem vizita si bucataria, camara si spatiile utilitare, desi reechipate pe vremea cand castelul a servit drept spital militar (al II-lea razboi mondial).

Doritorii pot face plimbari cu barca, desi 6 euro / persoana pentru jumatate de ora noua ni se pare inutil de mult. Capatul gradinii Dianei ofera o priveliste superba asupra castelului cu galeria peste pod. Pe drumul de iesire, facem un ocol pe la labirintul Caterinei de Medici – extrem de micut si ca suprafata si ca inaltime a zidurilor, este un excelent loc de joaca pentru copii. Ma rog si pentru adulti daca esti spaniol cu sange fierbinte si IQ scazut.

Dupa vreo 3 ore de vizitat pornim spre Azay-le-Rideau pe aceleasi drumuri pitoresti si atat de frumoase incat ar trebui sa le laud cu fiecare ocazie. Facem cam 50 minute pana la el, gasim din nou parcare gratis in apropiere (deocamdata am platit doar la Chambord – 3eur/zi si la Blois – aprox. 1 eur/ora, parca). Frumos la exterior si splendid oglindit in raul special amenajat pentru asta in spatele lui, Azay-le-Rideau este destul de dezamagitor in interior. Mult mai putin restaurant si mai zgarcit intretinut, poate si pentru ca de ani buni este in proprietatea statului. Sau poate e doar impresia cauzata de faptul ca, dupa 5 sau 6 castele vizitate, deja interiorul devine destul de previzibil daca nu esti pasionat neaparat de istoria artei si a nenumaratilor regi ai Frantei. Oricum, plecam destul de repede, bucurosi ca ajungem si la Villandry, la 15 minute departare. Azay le Rideau Nu l-am recomanda neaparat pe lista celor de neratat, spre deosebire de toate celelalte de mai sus si de urmatorul.

Villandry e celebru pentru gradinile sale, asa ca profitam de faptul ca se pot vizita separat si renuntam la turul interioarelor pentru o plimbare prelungita in gradini. Si merita pe deplin, fiindca fiecare strat si colt te lasa fara replica. Inimioare, evantaie si pumnale inverzite care elogiaza dragostea, un lac in forma de oglinda cu 2 lebede navigand delicat, vita de vie, straturi cu plante aromatice si 4 feluri diferite de menta, gradina soarelui cu cerul si norisorii simbolizati de flori alb-albastre si flori galbene-portocalii pentru a reprezenta soarele, peri nu mai inalti decat un om incarcati cu ciorchini de pere, ardei aliniati ca la parada si tufe (!) de meri decorand un gardulet ce nu se ridica mai sus de genunchi. Villandry e un spectacol al plantelor ce nu trebuie ratat.

Ce constatam insa cu dezamagire la sfarsitul zilei este ca am adunat destul de putine suveniruri, iar magazinele castelelor sunt nu doar scumpe, ci mai ales sarace – multe prostii gen bijuterii si jucarii care nu au nicio legatura cu castelul, traditionalele carti si ghiduri turistice, cativa magneti nereusiti, brelocuri si ale maruntisuri aiurite. Poate fi doar o parere, dar Chambord si chiar Cheverny pareau mult mai bine echipate.

Incheiem ziua destul de devreme – nu e nici 7 cand plecam spre Tours, deci destul timp pentru planificarea zilei urmatoare si pentru a lua ceva de mancare. Si fiindca intram in Tours fara sa dam de nici un supermarket, pornim in explorare pe jos. Ne burzuluim destul de repede la un oras extrem de pustiu si la Carrefourul la care ne duce gps-ul pentru a constata ca e inchis. Intr-un final luam o pizza pentru 2 (cam cat una normala in provincialul nostru Sibiu) si ne intoarcem acasa revoltati pe pustietatea si lipsa de magazine locala. Abia cand incep sa scriu aici ne dam seama – evident ca e totul inchis, inclusiv Carrefour – e DUMINICA! Dulcea uitare a concediului!

In sfarsit am renuntat sa mai numar zilele. Vizita la Usse – cel mai scump castel (13 eur) si fara motiv foarte intemeiat – povestea Frumoasei din padurea adormita pusa in scene cu manechine si muzica de fundal, interesant mai ales pentru copiii. In afara de camere, o perspectiva interesanta a subsolului ce dadea spre un culoar cu deschidere in padure si a pivnitelor de vinuri. Perspectiva cea mai frumoasa – de peste poduletul din drept cu castelul, pe sosea.

Drum pana la Le Croisic – 3 ore si ceva, tot mai aglomerat pe masura ce ne apropiem de mare, dar totusi placut si nesufocant. Ne da ocazia sa admiram si frumosul castel Saumur, pe creasta unei roci, peste Loara.

Prima seara la Le Croisic e dezamagitoare – frig si vreme urata. Nu mai asteptam nimic nici de la zilele urmatoare, asa ca ne-au surprins foarte placut soarele si caldura ce au urmat ieri si azi. E drept, printre nori si vant, dar totusi am vazut soare, am facut plaja, ne-am bronzat, ne-am si ars (am ajuns si ziua in care asta sa fie o realizare). Coasta e splendida, salbatica si presarata cu case superbe, turnulete si buncare germane. Un adevarat deliciu si exact ce am vrut de la aceste 2 zile de mare si leneveala. Aseara am vazut si un superb apus de soare direct in ocean si speram ca in seara asta sa mai prindem unul.

Le Croisic e o comunitate mica si plina de viata si de activitati pentru turistii primiti de toata lumea cu bratele deschise. In prima seara am avut targ de noapte si spectacole de strada, ieri a fost targ de antichitati, azi e Le Croisic conte – scenete cu istoria locala. Targul de alaltaseara a fost o adevarata incantare – sute de produse artizanale deosebite, de la genti si articole de inspiratie marocana la minunatele figurine facute din scoici culese din zona.

Ultima seara se anunta promitatoare. Pe curand!

Vineri, 29072011, Aeroportul Charles de Gaulle – La final

Iata-ne si la finalul periplului nostru prin ceea ce a ramas pana la final Tara Regelui Ploaie. Dar sa lasam acest element esuat la o parte, fiindca inca nu am gasit sistemul de hacking meteo.

Le Croisic – Tours – Paris a decurs fara incidente. Autostrada inainte mars, cu trei bariere de peage, in total vreo 40 de euro pentru curiosi, ca noi am cautat mult si nu am gasit informatia pentru acea parte a Frantei. E drept, am cautat cu sarg si nu am vazut nicio masina de Romania nicaieri pe drum. De fapt, am vazut doar o rabla obosita in Paris, la Concorde. Nu sunt convinsa ca nu ramasese acolo fiindca nu mai putea fi mutata decat pe platforma.

Asadar Le Croisic – Paris vreo 5 ore, dupa care Paris (periferie) – Paris hotel inca o ora. This is what I call trafic. Masina in masina in masina pe cate 4 benzi pe sens, cu motociclete penduland printre ele si claxonand sa le faci loc. Alte claxoane nu am auzit, lumea isi tinea frumos banda (da, inclusiv un BMW V8) si s-a dat in laterale ca la parada la trecerea unei ambulante. Zau ca te face sa te intrebi: Bucurestiul o fi sugrumat de trafic sau de nerabdarea si lipsa de maniere a soferilor?

Anyway, intr-un tarziu ajungem la hotel, intr-un alt tarziu ii mai dam un ocol imens la indicatiile experte ale receptionerului pentru a intra in parcarea care era la 100 m in spate si gata, inca o etapa incheiata.

Lasam bagaje, mergem la Cite de la Science din apropiere si apoi luam metroul spre Turnul Eiffel. Nota pentru interesati: zona colorata si pe peretii cladirilor si la nivelul populatiei, complet diferita de zona Montparnasse in care am stat saptamana trecuta. Ca si in Bruxelles, se pare ca Nordul Parisului e rezervat imigrantilor, HLM-urilor si celor din aceeasi categorie. Rasuflam cu bucurie cand iesim din metrou la Louvre-Rivoli. Misiune: cautati mancare. De indata ce am parcat la hotel ne-am adus aminte ca nu am mai mancat de la micul dejun din Le Croisic. Pomme de pain, patiseria de pe Rue de Rivoli, inchide la 7, asa ca ne indreptam hamesiti spre ghereta Paul din Jardin des Tuileries. Avem norocul sa fie deschisa, asa ca infulecam rapid cate un sandvis si ceva desert, apoi o luam spre turn.

Desigur, punctul principal de atractie al Parisului (si se vede ca, spre deosebire de muzee, iti trebuie doar bani, nu si cultura, ca sa vrei sa il vezi) este inconjurat de o mare de oameni. Ora de intrare de pe bilet (21.30) devine doar ora de pus la coada si pana ajungem sus (nici nu mai stiu dupa cate cozi) se face vreo 10 jumătate. E drept, ar fi fost pe putin 11 daca am fi stat la coada si pentru bilete. Inghesuiala, blitzuri, cozi, frig si vant (evident!), sampanie la 15 euro paharul (jur pe rosu!) si o priveliste de poveste. Avantajul orei la care am urcat este ca am prins decorul si pe zi (la primele etaje) si pe noapte (cand am ajuns sus). Oricum ar fi, oricat ar fi de fumata, magia exista. Si daca reusesti sa te detasezi 1 minut, sa te incalzesti in bratele celuilalt si sa iti lasi privirea sa rataceasca in labirintul de lumini, cladiri si poduri din fata ta, experienta este fantastica.

Gata, a trecut minutul, vine alt val de blitzuri si turisti fumati si afumati, asa ca e timpul sa coboram. Evident, stam la coada, ne desfacem coatele ca sa prevenim avalansa continua de grabiti dispusi sa se bage in fata si intr-un final ajungem jos. Alt aviz amatorilor: combinatia de rau de inaltime si rau de multime este fatala in contexul local. Se recomanda admiratul de la distanta.

De la distanta il mai admiram si noi odata, traversand Sena pana in Place de la Varsovie si urcand pe esplanada Pietei Trocadero (e o cladire acolo, nu mai stiu cum se numeste). Privelistea e superba si pentru poze si pentru admirat si incheiem seara cu fantasticul joc de lumini de pe turn, programat la fiecare ora. Apoi Metrou Trocadero – schimbare la La Fayette si in sfarsit hotelul, bagaje, pat si somn. Nu mult, vreo 4 ore.

Dimineata, stresul principal e iesirea din Paris si gasirea zonei de Car rental Return. Ne descurcam exemplar, desi se pare ca puteam sa lasam masina si la Terminalul 1, de unde plecam. Noi am lasat-o la 2, iar de acolo luam naveta CDGVAL si in sfarsit ajungem in terminalul nostru. Oricum, e mai sigur sa o lasi la primul post gasit, decat sa cauti unul anume si sa-l ratezi, dupa care sa te invarti aiurea.

In graba de a ajunge la timp (desi mai sunt 3 ore pana pleaca avionul!) mergem direct la poarta, asa ca ratam toata zona comerciala. Nu-i nimic, avem 15 minute de net (courtesy of Charles de Gaulle Airport) si timp sa terminam jurnalul si sa ne tragem sufletul. Si concluziile.

Franta e intr-adevar o destinatie superba, iar Parisul un loc aparte. Nu stiu, insa, daca l-as numi Orasul Indragostitilor. Poate a fost odata, inainte sa fie invadat de masini si de scutere si motociclete pe cate 4 benzi si de milioane de turisti. Acum, trebuie sa fii odihnit si relaxat ca sa nu te oboseasca zumzetul continuu si nebunia traficului si a turistilor. Nu stiu in ce colt ar mai fi loc de romantism. Apoi contrastul dintre fastul si frumusetea eleganta a zonei tursitice si istorice si mizeria si coloratura zonelor de Nord si a vagabonzilor ce dorm pe sub poduri cu cateii in brate este mai frapanta decat in orice alt loc. E bizar sa intri la metrou de pe elegantul pod Alexandre III, cu statuile lui aurite si pilastrii imensi si 2 statii mai incolo sa te trezesti inconjurat de tiganci (da, le-am vazut si le-am auzit) si imigranti beti si mizerabili. Dar, ca in orice oras de talia lui, banuiesc ca zona este absolut esentiala.

Ne-a placut maretia si eleganta Parisului, Sena, Ile de la Cite si Cartierul Latin, ne-au placut drumurile secundare cu satucele pitoresti si castelele rasarind in departare, am adorat gradinile de la Versailles (da, chiar si pe ploaie), Chambordul si ziua cu soare de la Chennonceau; ne-a fascinat coasta salbatica a Croisic-ului si pasiunea localnicilor pentru regiunea lor, interesul pe care il arata in amenajarea fiecarui giratoriu, in organizarea de activitati seara de seara; am savurat cele cateva ore de soare si plaja pe micile plaje salbatice de pe Cote d’Amour, am admirat la nesfarsit casutele de vis de pe faleza inalta ce dadea spre ocean si nu in ultimul rand am savurat galetele, crepele si cidrul de la vechea Creperie Duc d’Aiguillon.

Intre zumzetul nesfarsit al Parisului si calmul seren al Frantei rurale, am avut un concediu cu cate putin din toate (da, putin mai multa ploaie si mult mai putin soare) si ne intoarcem acasa cu adevarat mai bogati si cu siguranta mai pregatiti pentru urmatoarea expeditie. Desi nici asta n-a iesit deloc rau.

Regele Soare

 

A la prochaine!