Ex Meis Libris

Tenerife… Paradis exotic, insulă, soare, lux. Cam la asta se gândea toată lumea, auzind care e destinaţia noastră de vacanţă anul acesta. Am pornit să vedem cât e adevărat şi cât nu.

Avionul – un Airbus 310, parcă, pleacă de pe Otopeni cu o întârziere de vreo jumătate de oră. E un avion mare, cu trei rânduri de scaune şi două culoare între ele, plin mai bine de jumătate. Zborul e lin, cu excepţia câtorva zone cu turbulenţe mai puternice. Ni se serveşte un mic dejun consistent şi un sandviş mai spre finalul cursei, care durează 5 ore şi 40 de minute.

In sfârşit, sub noi apare oceanul şi, într-un târziu, insula. De sus, crestele albe ale valurilor par vapoare, mizerie (de, gândire tipic românească), peşti sau păsări. Ne convingem într-un final că sunt, într-adevăr, creste înspumate. Şi nerăbdarea creşte şi mai mult.

Aeroportul este paralel cu marea, la baza muntelui vulcanic negru şi stâncos. Senzaţia de a ateriza aproape pe plajă este cu totul deosebită. Te simţi pentru întâia oară într-adevăr în paradis, deşi dată fiind ariditatea insulei e greu să fie unul tropical. Controlul vamal e ca şi inexistent, iar la ieşire ne întâmpină o domnişoară cu harta insulei. Un lucru pot să îl tai de pe lista de cumpărături.

Aşteptăm bagajele, ne întâlnim cu ghidul local – Florentina – şi, distribuiţi în autocare, pornim spre hoteluri. Gâturile tuturor se întorc inevitabil spre ferestre, iar privirile sorb noutăţile luxuriante cu care ne delectează insula pe drumul spre hotel – palmieri, oceanul, case construite într-un stil ce pare propriu tuturor insulelor, cochet şi perfect integrat în peisaj, hoteluri, bananieri, muntele Teide semeţ în stânga noastră.

Suntem distribuiţi pe la hoteluri. Suntem singurii care am făcut greşeala de a opta pentru Hotel Isabel (Family, după cum vom afla în curând). Ne întâmpină un spaniol zâmbăreţ care face formalităţile şi apoi ne spune că nu e gata camera. Îl rog, cu bancnota de 10 euro pregătită, să ne dea o cameră cu vedere la mare. Îmi zâmbeşte şi îmi spune că încearcă. Punct ochit, punct lovit, îmi spun eu şi, la finalul discuţiei, îi plasez discret banii. Eroare. Când ne întoarcem să ne ocupăm camera, după mai bine de 30 de minute, constatăm nu doar că nu are vedere spre ocean, dar că nu are vedere deloc. Adică dă spre curtea interioară a hotelului şi o altă aripă a clădirii. Hmm… cei mai prost cheltuiţi 10 euro, cu siguranţă. Apartamentul e drăguţ, dar geamurile ce dau înspre terasă sunt murdare şi din baie vine un miros de ţevi murdare. Nu pregnant, dar suficient de enervant, având în vedere că hotelul are pretenţii de 4 stele, renovat complet anul trecut, cică. Vasul de toaletă dă impresia de vechi şi neigienic, iar cada de baie are smalţul sărit şi ruginit. La chiuvetă, când dam drumul mai mult la apă, o parte iese printre chiuvetă şi blatul pe care e pusă. Iar cireaşa de pe tort, paturile sunt twin, nu double bed şi nu au altfel. Bucătăria şi vesela par şi ele de o curăţenie îndoielnică. Nu sunt murdare, dar peste tot sunt urme de şters, iar în sertarul cu veselă au rămas câteva picături de cafea. În fine. Refuzăm să ne enervăm (deşi mi-e greu acum, când le enumăr pe toate) şi plecăm la întâlnirea cu ghida.

Florentina e o tipă drăguţă, care locuieşte de 18 ani pe insulă. Ne povesteşte despre excursii (Teide, Tenerife Pearl, Loro Parque, Insula Gomera, croazieră pe Atlantic, submarin, Castel medieval cu petrecere), ne spune că preţurile se negociază, că sunt multe supermarketuri şi că vinul locului e bun, dar trebuie cerut la sticlă, ca să nu fim păcăliţi.

După întâlnirea cu ea, plecăm să explorăm o parte din coastă. Palmieri, gazoane irigate, cactuşi, curţi interioare şi hoteluri albe. În jurul nostru descoperim un mix interesant între imaginea de paradis luxuriant pe care o are această destinaţie şi realitatea locului, cu case mai vechi şi mai noi, cu gunoaie destul de des întâlnite, pavaje vechi şi ziduri cu grafitti. Ca întotdeauna, realitatea e undeva la mijloc între idealism şi pesimism. Dar alăturarea inimaginabilă dintre oceanul albastru profilat pe cerul ceţos şi muntele maroniu conturat perfect pe cerul de un albastru profund te lasă fără cuvinte. Muntele se profilează clar, creastă cu creastă, în faţa mării. La nici 10 km de unde suntem acum, vârful vulcanului Teide se ridică la peste 3000 de metri. Al treilea vulcan din lume, ne spune dna. Florentina.

Totul pe plajă respiră rocă vulcanică. Stâncile negre pe care se ridică faleza, de pe care pleacă digul continuat cu blocuri de beton, pe care pescuiesc localnicii, nisipul negru şi fin ca mâlul, culoarea roşiatică – maronie a munţilor şi panta ce coboară grăbit spre mare reconstituie parcă, clipă de clipă, naşterea din apele înspumate a vulcanului ce a creat această insulă. Văd parcă râurile de lavă curgând pe versantul abia ieşit din ape, răcindu-se în valurile înspumate şi ridicând în sus nori deşi de aburi vulcanici; văd apa răcind focul lavei, transformând râul de flăcări în stânci de care se izbeşte obsesiv de atunci încolo. Din perspectiva asta, frumuseţea insulei e una sălbatică, primară şi pentru prima dată îmi pot imagina tot acest spectacol al naşterii unui petic de pământ – Tenerife.

După plimbarea pe faleză explorăm zonele comerciale ale cartierului în care stăm. Câteva supermarketuri, toate precedate de mici centre comerciale, magazine de ceasuri şi bijuterii şi, spre mare, celebrele deja magazine chinezeşti cu „suveniruri”. E perioada reducerilor, aşa că probabil vom pleca cu destule mărunţişuri.

Găsim şi un loc să mâncăm – terasa Hawaii, aproape de zona comercială Fanabe. Eu – paella mixta, Silviu – cărnuri şi fructe de mare la grill cu ceva cartofi locali, mai mici şi consumabili cu tot cu coajă. Le-am uitat numele. Comandăm şi o Sangria dar, deşi nu e rea, nu se compară cu cea făcută după reţeta tradiţională, fie şi în România. Mâncarea e delicioasă şi scoatem din buzunar vreo 30 de euro. Rezonabil spre scump, dar cheltuiţi bine.

Continuăm plimbarea pe plajă, sperând la un apus de soare. Din păcate, după o lungă aşteptare pe digul pescarilor, soarele coboară în nişte nori sau bănuim că ar putea fi şi o insulă acolo. Stând pe dig, observăm şi o serie întreagă de crustacee (crabi) mişcându-se repede pe blocurile de beton spălate de apă.

E seara şi suntem frânţi de oboseală. Constatăm că au trecut peste 15 ore de când ne-am trezit, aşa că ne grăbim spre cameră şi adormim înghesuiţi în unul din cele 2 paturi twin, după ce aerisim bine şi savurăm din plin răcoarea nopţii. Şi spun răcoarea fiindcă serile aici par să fie destul de răcoroase.

Duminică, 15082010

Mic dejun copios, ales din extrem de variatul bufet suedez oferit de hotel. Mâncăm în restaurantul din curtea interioară, savurând patiseriile, clătitele americane, toasturile ş.a.m.d.

Urmează vizita (gratuită, că de aia am ales-o) la Tenerife Pearl, cu autocarul şi dna. Florentina. Drumul are în stânga coasta turistică şi marea, iar în dreapta versantul muntelui, oraşul Adeje, culturile acoperite (pentru umezeală). Tenerife Pearl este o expoziţie de perle cu vânzare. Ni se povesteşte geneza perlei şi ni se prezintă perle din Australia (cele mai mari din lume), Tahiti (colorate închis), Japonia, perle de apă dulce şi perle sintetice. Apoi, contra a 25 de euro, „pescuim” cu cleştele o stridie care poate conţine 1-3 perle cu o valoare între 25 şi 190 de euro. Iniţial dezinteresată, sfârşesc prin a pescui şi eu o stridie cu o perlă superbă, roz-crem, de 8 mm diametru şi 153 euro ca valoare pe care o montez într-un medalion din argint cu piatră roşie de granat. E o experienţă tare plăcută acest pescuit al perlelor: senoritele desfac scoica, îţi dau perla in mana sa iti pui o dorinta, apoi o pun în apă sărată şi imedat după aceea în apă dulce şi, în sfârşit, o montează în bijuteria aleasă. Oricât ar fi de mică bijuteria rezultată, plăcerea e mult mai mare decât aceea de a cumpăra una gata făcută. Deşi magazinul e plin de piese de-a dreptul superbe.

Urmează plaja, întreruptă de nişte nori care sfârşesc prin a acoperi tot cerul. Dar apucăm să facem o baie, să ne umplem de nisipul negru şi mâlos care intră peste tot şi chiar să ne bronzăm. Ne întoarcem în cameră pentru duş (nisipul e atât de fin încât nu reuşeşti nicicum să îl ştergi cu prosopul. Sfârşeşti prin a-l ignora şi a-l întinde odată cu crema de plajă pe tot corpul). Slipul mi-e plin de un praf fin, care a pătruns efectiv în ţesătură. Sper să iasă la maşina de spălat. Deocamdată, rămâne plin de puncte negre. Reţin că sunt recomandate costumele închise la culoare sau înflorate, să nu se vadă urmările nisipului vulcanic.

După duş, pornim pe faleză în partea opusă. Descoperim o multitudine de terase, cu chelneri care te trag de mână să te aşezi la masa lor, cu turişti mai ales britanici (se vede şi după tendinţa meniurilor, din niciunul nelipsind stake-urile, English breakfasturile, ribs-urile etc.), ruşi şi spanioli. La o terasă ne opreşte un chelner român cam de vârsta noastră, care ne arată drumul iar la întoarcere ne pofteşte să luăm cina la el, promiţând o sticlă de vin din partea casei. Zice că nu trec prea mulţi români pe acolo.

O altă curiozitate locală sunt negresele care împletesc codiţe. O tânără drăguţă ce seamănă perfect cu Tania mă convinge să îmi fac şi eu una. Arată excelent, trebuie să recunosc. În final, luăm cina la Blue Cactus, o terasă drăguţă cu muzică live şi vedere înspre ocean. Suntem şi martorii unui fenomen care nu aici nu se întâmplă mai des de 10 zile pe an, după Florentina – plouă. Mâncăm o pizza enormă cu fructe de mare şi o brânză delicioasă şi dorada cu cartofi pai şi legume. Delicioase amândouă. Pe drumul înapoi spre casă ne oprim o oră la o altă terasă cu muzică live, lângă un Mcdonald’s imens – atracţia serii sunt Soundchaser, o trupă de trei tipi ce cântă coveruri după formaţii rock. Un adevărat deliciu pentru Silviu, pe care îl savurez şi eu din tot sufletul, mai ales când cântă Bed of roses de la Bon Jovi. O voce excelentă, instrumentaţie la fel. Băieţii chiar merită ascultaţi. În drum spre casă admirăm cornul lunii care se întrevede printre nori, deasupra mării şi respirăm aerul răcoros (23C) al serii. Străzile sunt relativ pustii, de la hoteluri se aude muzică şi ici-acolo câte un DJ. Multe hoteluri au programe artistice, care dacă nu eşti fanul distracţiei la comandă te bâzâie pe creier până pe la 11, seară de seară.

Miercuri – 180810

Au trecut trei zile fără să reuşesc să tastez un singur cuvânt. Au fost zile care de care mai pline, în care am stat puţin în cameră şi ne-am bucurat din plin de minunăţiile insulei

Luni – LORO PARQUE, în Puerto de la Cruz.

Dimineaţa am luat maşina închiriată de la Orcar. Biroul e aproape de plajă, ne aştepta un plic cu chei şi hartă gratis (a treia oferit gratis! Faza tare e că azi am văzut una într-un magazin cu 2,95 euro). Maşina o găsim parcată la subsol, pe alt loc decât cel indicat, dar o găsim – un Seat Ibiza alb, cu motor de 1,4. Se vede uzura de 100 şoferi diferiţi, dar per total maşina e ok.

Pornim către Puerto de la Cruz, mutându-ne de pe o autostradă pe alta. Distanţa – 110 km, facem oarecum turul insulei, dar se va dovedi o variantă mai bună decât cea inteligentă aleasă de noi la întors. Autostrada merge în mare parte pe malul mării, oferind un spectacol de film la care te uiţi dorindu-ţi să fii acolo. Sună stupid, dar aşa ne simţim.

LORO PARQUE – într-adevăr o minune ce nu trebuie ratată. La intrare primim… harta parcului (gratis, desigur) şi pornim în descoperire. Loro Parque este un fel de grădină zoologică „prietenoasă cu animalele” în care fiecare spaţiu este frumos amenajat cu palmieri, plante rare, gazon, cactuşi cât cuprinde şi o alee a orhideelor (sau orchidario, cum îl regăsim pe harta parcului). Ne dăm seama exact cu ce ne „confruntăm” când, aşezându-mă pentru o poză, constatăm că în spate am o gorilă… vie. Ne desparte un gard electric aproape invizibil, dar gorila tot vie e.

A nu se rata: pavilionul pinguinilor, spectacolele de lei de mare, delfini şi orci şi acvariul. Intri realmente în altă lume, iar cuvintele sunt de prisos. Nu sunt convinsă că nici măcar fotografiile nu vor putea reda tot.

Menţiune: parcarea e o adevărată problemă aici şi, de fapt, pe toată insula. Orice loc pe o rază de 500 m în jurul obiectivului vizat e grozav. Mai aproape găseşti doar din pură întâmplare şi şansele sunt mici.

Plecăm din parc după vreo 5 ore de plimbare, în care ne minunăm într-una de cum poţi crea o asemenea atracţie din nimic. La fel ca la perle: aduse din alte locuri, pentru a crea aici tot ce îşi poate dori turistul. And it works. Vizita în Puerto de la Cruz se prelungeşte mai mult decât credeam. La stânga de Loro Parque, după ce coborâm pe plajă, vedem castelul San Felipe (mai degrabă un mic fort pe malul oceanului), care din păcate e închis lunea.

Continuăm spre vechiul port, după cum ne lămureşte un localnic, pe străduţe paralele cu plaja şi apoi pe un dig superb, de care valurile lăsate libere se izbesc într-un spectacol magnific). Portul (datând din 1730 au aşa ceva) e construit din pietre negre, probabil rocă vulcanică şi nu poate decât să impresioneze prin masivitate şi robusteţe. După o plimbare pe digul ce împrejmuieşte intrarea în port, găsim o străduţă comercială şi, după o piaţetă, mai multe terase drăguţe şi ne oprim pentru cină. Alegem meniul serii, eu – supă de chick peas (năut) cu chorizo şi friptură de iepure cu un sos, silviu – brânză de capă cu sos şi un peşte cu cartofi locali + banană (platana de fap, banana locala) cu frişcă şi sos de ciocolată.

În jurul orei 10 pornim înapoi spre maşină şi, de acolo, spre hotel. Noi am avut neinspirata idee de a alege drumul scurt, fără să ne mai întoarcem pe autostradă şi să ocolim toată insula. Drumul ales se dovedeşte a fi un frate mai mare al Transfăgărăşanului, pe care suntem nevoiţi să îl facem noaptea, parţial prin zeci de localităţi, parţial într-o ceaţă deasă, deasă, urcând muntele spre interiorul insulei, în curbe ac de păr, coborând şi urcând din nou, pe cel mai sinuos drum pe care l-am parcurs vreodată (cu tot cu recenta Transalpină). Momentul culminant este cel în care, în vârful unei pante, în mijlocul pustietăţii, gps-ul se trezeşte să recalculeze traseul şi, pentru câteva secunde, habar nu are unde suntem. Se dovedeşte a fi o deviere de la drumul principal, pe care el nu o ştia şi, într-un târziu, după miezul nopţiii, ajungem cu bine la hotel şi găsim şi parcare (cum spuneam, la cam 500-800 m distanţă de hotel).

Încheiem ziua epuizaţi, cu adrenalina încă la cote ridicate în urma aventurosului drum ales, dar încântaţi de salturile delfinilor, de cântecul orcilor, de rechinul ce ne înota pe deasupra capului în acvariu şi de semeţia întunecată a portului conquistadorilor de altă dată.

Marţi – EL TEIDE

El Teide

Recepţionera ne confirmă drumul indicat de GPS şi pornim. Drumul e din nou plin de serpentine şi pantele sunt tot mai înclinate, dar şi peisajul devine tot mai frumos. Din păcate, oceanul se vede prea puţin. Se pare că august nu e luna potrivită pentru vizitat Tenerife – e luna furtunilor de nisip din Sahara, când nisipul e purtat de vânt până pe coastele de aici, creând deasupra oceanului un fel de pâclă numită kalima, în care oceanul fuzionează cu cerul, fără o linie clară de demarcaţie.

Trecem prin Vilaflor – oraşul situat la cea mai mare altitudine din Spania, din nou cu o panoramă superbă a munţilor ce se prăvălesc în ocean. De aici, peisajul trece de la un superlativ la altul. Descrierile vor fi sumare, fiindcă nimic nu poate reda şi nu te poate pregăti pentru ceea ce te aşteaptă sus.

Brazi răzleţi, ce îşi smulg cu greu bruma de apă din solul arid… torente cu pietre prăvălite şi ierburi uscate, pământ şi rocă roşie-maronie, ici-colo o floare gălbuie, un smoc verde de iarbă.

Intrăm în Parcul Naţional Teide, marcat din loc în loc cu mici indicatoare albe. Mai sus, peisajul devine selenar, marţial, nepământean. Prăvăliri negre de roci şi lavă vulcanică încremenită, platouri întinse de nisip vulcanic, presărate ici-colo cu smocuri de vegetaţie; culorile şi brutalitatea formelor stâncoase ne duc cu gândul la Marte; cerul e de un albastru ireal, aerul e uscat şi arde. Ultima parte a drumului traversează în linii drepte unul din platourile vulcanice, la peste 2000 de metri. Din loc în loc, indicatoare de belvedere cu popasuri pentru fotografii. Parapeţii sunt din lemn, consolidat în spate cu metal. În dreapta vedem Pico Viejo, un alt con vulcanic  şi scurgerile de lavă de la el şi de la El Teide. Ai senzaţia că ieri aici a avut loc spectacolul creării lumii, iar tu ajungi tocmai când au terminat de strâns decorurile.

La Teleferic (2400 şi ceva m) aşteptăm vreo 2 ore şi, din nou, găsim cu greu loc de parcare, întorcându-ne înapoi pe drumul pe care am venit. Biletul costă 25 € dus-întors, cu timp de staţionare sus 1 oră. Dacă ajungi mai repede, merită să îţi iei doar dus şi să iei biletul de întoarcere de sus. Preţul e acelaşi (12,5 cursa) şi sus merită să stai mai mult de o oră. Noi oricum nu avem timp să stăm mai mult, fiindcă telefericul se opreşte la 16. Constatăm apoi că, de fapt, mai urcă şi după aceea. Pe digul pe lângă care curge coada se plimbă şopârle.

Cumpărăm ceva suveniruri (vasele din cenuşă vulcanică sunt mai ieftine aici decât la shopurile din oraş, după cum vom constata mai târziu) şi o apă (deşi costă 1,65 € 0,33 cl). Nu era rău să fi luat de jos.

Diferenţa de altitudine parcursă de teleferic pe cca. 1 km e de peste 1 km. Ajungem sus la 3500 m, după o cursă de 8 minute. Din nou, peisajul e imposibil de descris în cuvinte. Nu ştim încotro să ne uităm – către vârful vulcanului, unde se distinge perfect forma craterului, către aglomerările negre de rocă vulcanică scuipată cu doar 700 de ani în urmă de acelaşi vulcan, către panorama asupra insulei, cu oceanul abia ghicit undeva în zare. Fotografiem tot ce prindem: uite cu stânca asta… şi aici… una cu vârful… una încoace. Altitudine maximă pe poteci – 3600 m. Pentru vârf e nevoie de un permis special, ce poate fi obţinut din oraş. Am senzaţia că e gratis. Din păcate, noi nu am ştiut de el. Probabil orice hotel ştie să dea informaţii despre asta. Sau orice Officina de turismo, de care sunt pline staţiunile.

Sunt două poteci, dintre care una duce spre Pico Viejo şi ultima scurgere de lavă de la acesta, dar noi nu apucăm să parcurgem decât una. Cu siguranţă, ca să savurezi toate minunile de aici, e bine să vii cât de dimineaţă posibil. Până şi jos, pe drumul de unde am urcat la teleferic, sunt o multime de poteci marcate care te poartă în cele mai frumoase colţuri ale masivului. Din păcate, noi nu apucăm să parcurgem niciuna.

Muţi de admiraţie, părăsim Teidele conştienţi că va dura ceva până când vom avea ocazia să ne apropiem atât de un vulcan şi să privim imaginea lăsată neatinsă a felului în care a luat naştere Pământul.

Înapoi în staţiune, mai furăm o oră de plajă, fugim la supermarket, cinăm în cameră şi ne uităm la un film. Din nou, senzaţia de epuizare e copleşitoare, dar nu mai copleşitoare decât măreţia pe care am lăsat-o în urmă, la 3600 de metri altitudine.

Miercuri – Playa de las Americas

Zi mai leneşă, cu plimbări, cumpărături şi plajă în Playa de las Americas. Staţiunea e mult mai frumoasă, plaja şi apa (Playa las Vistas) mai urâte şi mai murdare decât Costa Adeje. Pe de altă parte, e plin de magazine de modă, parfumuri, electronice (dumnezeule, câte electronice), suveniruri ş.a.md. Cumpărăm o grămadă de chestii, inclusiv tradiţionalul Lichior de banane (specialitate locală), haine, suveniruri. Privim feribotul cum pleacă din port, ne plimbăm pe dig şi pornim înapoi spre hotel.

Playa de las Americas e, am putea spune, mai frumos amenajată decât Costa Adeje. E mai comercializată, cu mai multe magazine, hoteluri şi parcuri, fântâni arteziene, palmieri şi zone verzi. Plaja e mai mare, dar nisipul nu e negru, iar marea are o culoare ciudată, gălbuie, care dă impresia de mizerie. Nisipul e extrem de fin, ca şi în Costa Adeje.

Joi, 190810 – Santa Cruz, Playa las Teresitas, Playa Fanabe

Pe o superbă zi senină pornim spre capitala insulei care ne găzduieşte de aproape o săptămână. Drumul e acelaşi ca spre Loro Parque, pe autostrada TF1 + cca. 75 km. Admirăm din nou oceanul albastru hipnotizant pe dreapta şi munţii pe stânga drumului.

Mirajul sfârşeşte în Santa Cruz, când ne lovim de eterna problemă a insulei – parcarea. După ce ne învârtim stresaţi pe nişte străduţe late cât uşile de la un supermarket si cu pante demne de o partie de schi, abandonăm căutarea şi intrăm într-o parcare subterană plătită. Cele trei ore (aprox.) ne vor costa 6 euro şi ceva. Ca să nu păţească toată lumea ca noi, notăm că pe dreapta, după Auditorium (cum viii dinspre Costa Adeje) e o uriaşă parcare cu acces liber, chiar sub port. Noi am descoperit-o prea târziu.

Lăsăm maşina în parcarea din Plaza Espana şi ne plimbăm pe străduţele comerciale pietonale (găsim suveniruri, H&M, Mango, Springfield, parfumerii ş.a.m.d.), prin Plaza de la Candelaria şi apoi înapoi, spre Auditorium – o construcţie futuristă ce aminteşte de opera din Sydney, cu o aripă care se ridică precum un cap de cobră dinspre mare spre oraş – spaţiu cultural, sală de filarmonică şi muzică de cameră. Lângă, Castillio Negro – o clădire oarecum macabră construită pe locul unei foste pieţe de sclavi. Pietrele negre ale castelului, oceanul albastru închis, spuma valurilor şi clădirea auditoriului acoperită cu bucăţi de faianţă spartă dau un adevărat spectacol vizual.

Revenim la maşină şi o pornim spre Playa las Teresitas – la 7 km de oraş, plaja părea superbă poza din ghidul turistic cumpărat de la El Teide. Într-adevăr, este: nisip auriu (adus din Sahara), palmieri pe plajă, o apă incredibil de albastră şi limpede la mal, bărcuţe ancorate la marginea digului şi în stânga, semeţe, culmile munţilor ce coboară în mare. Paradiziac. Pentru prima dată găsim urgent şi loc de parcare.

Totul pare perfect, dar când ieşim din maşină ne izbeşte un vânt puternic, a cărui forţă o simţim doar când ajungem pe plajă: nisipul fin de Sahara e pur şi simplu măturat de rafalele de vânt şi întins peste prosoape, peste trupurile întinse la plajă, peste valurile molcome, care parcă se întorc speriate înspre larg. Înotăm puţin în apa perfect clară şi admirăm peştişorii ce înoată alături de noi; dar când mă întorc pe plajă, nisipul ridicat de o nouă rafală de vânt îmi biciuieşte pur şi simplu trupul ud, iar prosoapele sunt deja pe jumătate acoperite. Orice încercare de a le scutura şi reaşeza e inutilă. Am nisip în gură, în ochi, în telefonul cu care încerc să fac poze… peste tot. Dezamăgiţi şi complet sablaţi, strângem prosoapele abia întinse, mai facem nişte poze şi părăsim paradisul vânturilor. Azi cel puţin. Oricum, plaja este minunată şi merită vizitată măcar o dată. Fără vânt.

Cap-compas spre Costa Adeje, iar după o mică eroare de pilotaj şi încă una sau două ale GPS-ului, admirăm pentru ultima dată oceanul ce mai că mângâie pilonii autostrăzii şi returnăm maşina centrului de închirieri. Urmează încă o oră de plajă (deşi soarele stă pe cel până pe la 9, după 7-8 deja temperatura scade şi briza e tot mai rece), o pizza consumată pe malul oceanului, la lumina teraselor de pe faleză şi a lunii în creştere, înveliţi bine în prosoapele de plajă, câteva poze şi… somn uşor!

Vineri, 20082010 – San Miguel şi plajă

Ne trezim entuziaşti şi, după o cursă prelungită cu autocarul plin de străini şi vreo 2-3 români, ajungem la portul San Miguel, unde ne întâmpină o reprezentantă a agenţiei şi un magazin cu preţuri obraznice.

Câteva minute mai târziu, soseşte şi „Yellow submarine” însoţit de o mică ambarcaţiune albă, debarcă pasagerii şi ne pregătim de încă o nouă experienţă. Cine le mai ştie şirul? Urcăm la bord şi privim miraţi în jur – submarinul e special echipat pentru incursiuni turistice, cu bănci amplasate de-o parte şi de alta şi câte un hublou la fiecare două, cu mici computere de bord şi ecrane care arată imaginile captate de camerele de pe periscop.

După un instructaj gen avion începem coborârea. Metru cu metru, ne cufundăm în adâncuri şi ieşim uşor din port. Oceanul e de un alburiu întunecat, lăptos şi mai că nu vedem mare lucru. Stânci, cuburi de ciment, razele soarelui străpungând valurile şi câte un peşte ici-colo. Coborâm tot mai mult şi fauna începe să devină mai bogată. Peşti curioşi ne înconjoară jucăria galbenă, mai ales pe partea dinspre mal, unde îşi găsesc de lucru printre cuburile masive de ciment. Însoţitoarea de bord ne povesteşte despre ceea ce vedem, dar nu prea auzim mare lucru. Nici nu contează. Ne uităm fascinaţi la întunericul lăptos, la apa care ne împresoară, la cei câţiva peşti care sunt la ei acasă.

La un moment dat, ajungem la o epavă efectiv acoperită de un banc de peşti. Apar şi câteva pisici de Atlantic imense şi un scafandru de pe ambarcaţiunea de sus, care înoată cu ele în jurul submarinului. Privim fascinaţi câteva minute, după care ne întoarcem încet-încet înapoi spre suprafaţă.

Toată experienţa durează cam 45 de minute care trec inimaginabil de repede. Când ajungi înapoi sus, realizezi că nu ai văzut mare lucru, nu ai văzut lumea aceea bogată din acvarii, cu peşti coloraţi, căluţi de mare şi rechini, ci doar multă apă, întuneric, stânci şi câţiva peşti. Mulţi specialişti spun că acesta este, de fapt, oceanul, mai mult decât bogăţia din jurul recifelor de corali – mult întuneric, apă, epave şi nisip. Nu suntem câtuşi de puţin dezamăgiţi, ci fericiţi că am experimentat încă un lucru nou, aşa cum o atestă şi certificatele de scufundare pe care le primim.

Aşteptăm mai bine de jumătate de oră autocarul, timp in care admiram ambarcatiunile de vis ancorate in port, după care, ajunşi în staţiune, ne grăbim să savurăm razele ultimei zile de plajă. Petrecem toată ziua la ocean, stând la soare sau bălăcindu-ne, iar seara luăm cina la un restaurant drăguţ de pe faleză, ascultând muzică live, după care completăm totul cu o şampanie pe care o bem ocupând incognito două şezlonguri (într-adevăr, seara nu vine nimeni în control), înveliţi în şal. Seara sunt şi 20 de grade, deci briza oceanului se face simţită din plin.

Mai respirăm odată oceanul şi ne întoarcem tăcuţi spre hotel, luându-ne rămas bun. A fost o săptămână încărcată de lucruri minunate, noi, deosebite, fascinante. Tenerife este într-adevăr o destinaţie minunată, fie că vrei să stai la plajă, fie că vrei să te bucuri de munte, experienţe noi şi shopping.

Cireaşa de pe tort, la întoarcere, pe un cer perfect senin, vedem de la 11.000 m, continentul african, coasta unde Africa coboară în Mediterană, insulele Sardinia şi Corsica, coastele Europei. Într-adevăr fara cuvinte.