Cheile Galbenului

Luni, 2.08.10 Sibiu – Baia de Fier

Plecare din Sibiu. Ultimele aprovizionări şi la drum. Traseu uşor, fără incidente, binecunoscuta Valea Oltului se scurge lin, în ritmul rablelor pe care le depăşim destul de încet. Unii – adică Silviu se duc şi ne regăsim înainte de Rm. Vâlcea, pe care o traversăm în coloană, înainte să facem dreapta spre Tg. Jiu.

De aici, drumul devine tot mai pitoresc. Trecem prin sate mici şi îngrijite, cu livezi şi ogrăzi mari şi verzi, cu cirezi de vite şi dealuri împădurite pe care se sprijină tăcute. Spre Horezu drumul urcă şerpuit, iar oraşul te întâmpină pe culmea unui deal, „cu o flamură în vârf de băţ”. De fapt, două sau trei. Panorama, de pe şosea cel puţin, e splendidă. Cătune ascunse între pâlcuri de copaci, la răscrucea văilor, câmpuri frumos cosite, cu căpiţe de fân proptite în câte un par, case cochete, păduri verzi, dealuri acoperite de iarbă sau culturi.

În drumul spre Baia de Fier, primul obiectiv întâlnit e satul Polovragi. Peştera e undeva la stânga, conform indicatorului regulamentar. Urmează, destul de repede, Baia de Fier. Vom avea ocazia să vizităm comuna mai târziu, într-o plimbare de vreo oră şi jumătate, din care ne vom întoarce le pensiune pe înnoptat.

Localitatea e mare, cu străzi asfaltate şi, din nou, case cochete, îngrijite, cu gazon şi flori. În faţa caselor e o zonă verde curată, cu iarba proaspăt cosită şi un şanţ curăţat. Pe drum ne întâlnim cu căruţe încărcate cu fân, tractoare şi vite ce se întorc de la câmp. Salutăm după obiceiul sătesc şi ni se răspunde cu blândeţe şi bunăvoinţă. Ne apropiem încet de ceea ce identificăm ca fiind Cheile Galbenului. Pe versantul dinspre sat e scris cu piatră albă BAIA DE FIER. De aici încolo lăsăm explorarea pe o altă zi şi ne îndreptăm, pe alt drum, spre pensiune.

Pensiunea Andreea e mare, îngrijită şi foarte populată. Suntem întâmpinaţi cu amabilitate şi conduşi în vila unde e apartamentul nostru. E un complex cochet de vile, cu loc de joacă pentru copii, balansoar, foişor, grajd şi o minune de câine mare şi flocos. Patrupezi mai sunt vreo 2 căţei şi parcă 2 motani. Şi animalele de companie ale oaspeţilor sunt binevenite, motiv pentru care Tasha ne-a însoţit fericită. Avem la dispoziţie un frigider vechi, pe care îl împărţim cu încă un apartament, congelatorul gazdelor şi tot spaţiul comun.

Ne aşteaptă încă peşterile, cheile, mănăstirile, Tg. Jiu şi… mai vedem.

03082010, 1727 – Peştera Muierii şi împrejurimile

Pestera Muierii

O primă zi de expediţie – Pensiune – Peştera Muierii. Plecare în jurul orei 11, o echipă pe jos, fam. Vulcan Sr. cu maşina noastră. Întâlnire la poalele versantului cu peştera. Până acolo sunt 3 km de la magazinul mare din sat, unde plătim 6 lei (!) pe 2 ape minerale si 3 îngheţate pe băţ. La cam 1 km de peşteră (în dreapta satului) încep Cheile Galbenului. Drumul şerpuieşte cuminte, asfaltat şi frumos marcat printre chei. Pe peretele din dreapta, inscripţia BAIA DE FIER; în stânga, în stânca dantelată şi presărată cu copaci şi petece de verdeaţă se văd pe alocuri intrări, grote, misterioase găuri negre.

Facem joncţiunea cu echipa motorizată în parcarea de unde începe poteca spre peşteră, după ce traversăm un pod construit recent, cu parapeţi estetici îmbrăcaţi în lespezi de piatră, cu arcuiri şi stâlpi solizi. O mică operă de artă, comparat cu liniile drepte şi stricta practicalitate a podurilor pe care le vedem de obicei.

Ne echipăm, lăsăm maşina şi urcăm cărăruia ce merge până la gura peşterii – 5-10 minute maxim. Sus, loc de întâlnire, ghereta paznicului cu casieria şi o căţea cu vreo 6-7 piticoţi, cu ochii abia mijiţi. Plătim intrarea – 6 lei/persoană – şi taxa foto – 5 lei (se notează cu creionul „Foto” pe spatele biletului si atât), apoi aşteptăm cuminţi ghidul.

Cu o voce sonoră şi un accent ce dă impresia de afectat, acesta ne urează bunvenit, ne prezintă regulile turului şi plecăm. În peşteră e răcoare – treningul lung e perfect. Traseul şerpuieşte bine marcat, pe o potecă betonată, cu „balustrade” din sârmă colorată, dincolo de care sunt fixate reflectoarele. Peştera e iluminată integral, dar luminile se sting în urma noastră şi se aprind pe măsură ce progresăm. Economie ca să nu suprasolicite cablurile? Efort pentru păstrarea unui mediu cât se poate de natural, acolo unde aşa trebuie să fie? Poate ar fi fost interesant să întrebăm.

Ghidul are un stil aparte, care îţi atrage atenţia şi te face să îl asculţi. Traseul – 900 m din 7000, parte prin galerii largi, înalte, parte prin culoare strâmte în care simţi tavanul şi pereţii cum te apasă şi te strâng. Ador senzaţia naturii care te copleşeşte, făcându-te pentru o clipă să simţi cât de mic şi uşor de strivit eşti, de fapt.

Peştera, chiar şi vizitată aşa, în grup compact, e superbă. De la stalactite şi stalagmite mici, de-abia mijite, la cascade de calcar care îţi testează imaginaţia – Domul mare şi Domul mic, Turcul, Cascada împietrită – te plimbi într-o lume de vis, pe un tărâm exclusiv al apei, nopţii şi elementelor primare ale vieţii. Singurul regret e că nu te poţi opri să pozezi, să explorezi puţurile şi canalele ce se iţesc în pereţi, peste tot în jurul tău.

Când, în sfârşit, ieşi la lumină (prin alt loc decât cel în care ai intrat), te izbeşte căldura zilei de vară, după răcoarea umedă a peşterii. Puţin „alpinism”, întoarcere pe drum la parcarea în care am lăsat maşina, popas de bălăceală, popas de suc la terasa de lângă parcare. O fetiţă blondă îmi vinde cu 5 lei un o halbă de zmeură. Proaspătă şi aromată, se dovedeşte a fi un adevărat deliciu.

La întoarcere, eu şi băieţii explorăm dealul marcat cu BAIA DE FIER. Urcuşul e scurt, dar pieptiş, iar soarele care ne bate în ceafă şi pietrişul înşelător pe care îl urcăm îl fac de-a dreptul epuizant. De acolo, panorama asupra satului şi a întregii regiuni e superbă. Acoperişuri roşii ivindu-se printre copaci, garduri îngrijite, holde cosite şi case frumos văruite, toate fac zona o adevărată bijuterie.  Se vede şi ieşirea din peşteră, ascunsă între trunchiurile înalte de pin.

080410, miercuri – Peştera Polovragi – Cheile Olteţului

Oltetul

Oltetul

O zi care a început furtunos, în cel mai propriu sens al cuvântului. Dimineaţa, cel puţin 2 ore, auzim cum  cerul vuieşte parcă. O furtună la ţară e întotdeauna altfel. O simţi mai aproape, mai reală, mai… firească.

Când, în cele din urmă, s-a potolit şi ploaia, am pornit spre Polovragi. Un mic detur spre dreapta – eroare GPS – după care revenim pe drumul spre Rm. Vâlcea. După „un deal şi-o vale”, la circa 10 km de Baia de Fier, se face la stânga drumul spre Peştera Polovragi. Maşinile se lasă în „parcarea” din faţa mănăstirii, iar de acolo pornim la dreapta, peste tăpşanul acoperit cu iarbă, iar în capăt facem stânga, pe drumul temporar închis pentru lucrări.

Nu mai e cald, e încă înnorat şi chiar răcoare, iar drumul forestier umbrit urcă lin cam 1-2 km, până la peşteră.

De la un punct, încep şi Cheile Olteţului, splendid spectacol al rocilor şi apei, munca a mii şi mii de ani de strânsă duşmănie. Acum, apa vuieşte jos, departe, în stânga noastră, iar deasupra drumului pe care mergem se apleacă ameninţătoare stâncile dantelate, sparte, îmbrăcate pe alocuri în muşchi şi vegetaţie.

Peştera se deschide brusc în latura dreaptă a Cheilor, săpând sute de metri în pântecele umed al rocii. Accesul se face tot în grup, dar cu mai puţine restricţii decât la Peştera Muierii. Putem face turul liberi şi în ritmul nostru şi asculta sau nu explicaţiile ghidei – o olteancă în toată puterea cuvântului, binevoitoare, pasionată de ceea ce face şi cu un debit verbal şi o vervă greu egalabile.

Senzaţia e diferită faţă de Peştera Muierii. Galeria principală e mai largă şi mai înaltă, zonele în care mergi aplecat fiind aproape inexistente. Ni se spune că multă vreme accesul în peşteră s-a făcut cu torţe, motiv pentru care mare parte din pereţi şi tavan sunt înnegriţi. Deşi greu de explicat cu cunoştinţe de geologie zero, diferenţa dintre cele două formaţiuni este clară: Peştera Muierii are o conformaţie mai fluidă, mai blândă, în timp ce Polovragi e alcătuită (cu mici excepţii, cum sunt cascadele, cuptorul dacic etc.) din roci mai dure, cu muchii tăioase şi o dantelărie sălbatică.

Cu toate acestea, frumuseţea amândurora este incontestabilă. Admirăm aici Călugărul şi Moartea pictată cu fumul negru al torţei Călugărului muribund pe perete, Scaunul lui Zamolxe, Piticii cu Căsuţa lor şi pe albă ca Zăpada, Balena, cuptorul Dacic şi multe alte formaţiuni gata botezate sau pe care raza trecătoare a unei lanterne le descoperă pe pereţii ce plâng într-una.

De menţionat Izvorul Speranţei, un mic „lac” despre care ghida ne spune că a fost găsit împrejmuit cu pietre. Se presupune că l-a împrejmuit Călugărul ce îşi ducea viaţa acolo, ajutându-i pe refugiaţi să se ascundă. După ani şi ani de observaţii, s-a constatat că acest mic lac nu seacă niciodată. Lângă el, o formaţiune calcaroasă ce zice-se că ar reprezenta-o pe Fecioara Maria cu Pruncul şi numeroase icoane şi bănuţi aruncaţi de vizitatori.

Periplu fascinant, iscodire a fiecăror nişe şi colţuri, admiraţie mută acolo unde cuvintele sunt de prisos. Dincolo de zona electrificată, continuă mii de kilometri de sifoane şi galerii – Rezervaţia speologică. Trecerea se face printr-un culoar îngust, prin care trebuie să te târăşti pe burtă. Oricât de fascinant e gândul, ne luăm rămas bun şi ne întoarcem spre lumea noastră.

Afară ne întâmpină un aer cald şi soare. Peste drum de peşteră, o potecă semi-amenajată coboară până la un punct panoramic deasupra Olteţului. Râul curge sălbatic printr-un veritabil canion îngust, săpând la baza stâncilor acoperite de muşchi.

Urcăm o bucată pe cursul lui, pe sub stâncile care se apleacă ameninţătoare peste drum. Ajungem la un pod care mută drumul pe malul stând al râului, de unde coborâm, pe o altă potecă amenajată cu corzi pe post de balustradă şi scări de fier, până la albia râului. Fotografii, admiraţie, exclamaţii. Deasupra noastră – podul şi stâncile masive, din care bucăţi întregi s-au prăvălit deja în râu. Citisem undeva pe internet că Olteţul are cea mai limpede apă din România. Noi nu aşa l-am prins. Poate plouase undeva sus, căci apa era tulbure şi destul de învolburată.

Urcăm înapoi şi pornim cu paşi obosiţi spre casă, trecând peste podul proaspăt betonat în care şi-au marcat trecerea roţile unei maşini. Drumul înapoi pare mai scurt şi ne bucurăm de razele soarelui. Spre sat luăm primul drum marcat la dreapta, contrar indicaţiilor GPS-ului. Ajungem înapoi repede, iar traseul este mult mai pitoresc, mai pastoral, mai blând, sub razele calde ale soarelui.

Seara, o masă delicioasă pregătită de tantile bucătărese – ciorba de fasole boabe cu ceapă, tocăniţă de viţel cu mămăliguţă şi smântână şi o plăcintă delicioasă cu gem şi nuci se completează cu o plimbare lungă (pentru mine şi Miki). Ne însoţesc Ursu şi tiribomba fără nume (Pamela, de fapt, o să aflăm mai târziu); înţelegem că fac asta de mai multe ori.

La întoarcere, admirăm stelele din livada pensiunii şi licărirea unei stele căzătoare.

Noapte bună!

05082010, Joi, Tg. Jiu şi Tismana

Poarta sarutului

Manastirea Tismana

Un traseu citadin şi apoi religios, diferit de primele două zile ale periplului nostru.

Drumul până la Tg. Jiu e bun, trece prin numeroase localităţi (la fel de frumoase ca şi cele deja tranzitate), iar peisajul natural este de un pitoresc sublim, mai ales între Tg. Jiu şi Tismana.

Etapa 1: Coloana fără sfârşit. Deşi noi toţi o cunoşteam sub denumirea de „Coloana Infinitului”, pe placa oficială de informare apare „fără sfârşit”, prin urmare adopt acelaşi termen.

Plasată chiar la intrarea în oraş, pe partea dreaptă a drumului ce vine de la Rm. Vâlcea, coloana se înalţă drept, semeaţă şi nesupusă, spre cer. Ca amplasament, monumentul e în centrul unui parc ce pare a-i fi dedicat, cu alei pietruite, iarbă pătată cu mii de floricele albe de trifoi şi bănci proaspăt vopsite. Ca şi în cazul suratelor sale din Parcul Central, Coloana este minunat pusă în valoare de cadrul creat în jurul ei – verdele ierbii şi albul aleilor de piatră. Panoul din parc ne spune că aici începe Calea Eroilor, ansamblu sculptural creat de Brâncuşi la comanda unei Asociaţii a femeilor din Gorj, în cinstea eroilor ucişi în lupte. Perioada: anii ’30.

Deşi sculpturile lui Brâncuşi se găsesc doar la extremităţile Căii, de-a lungul primei părţi a acesteia se înşiruie case cu o arhitectură superbă, grădini frumos îngrijite şi ziduri acoperite cu iederă. De la un punct încolo, locul lor e luat de monştri diformi ai arhitecturii comuniste târzii, de blocuri şi spaţii comerciale cu firme din alte vremuri, beton şi mozaic, într-un amalgam inestetic de forme, stiluri şi culori – centrul oraşului.

Dincolo de centru intrăm din nou în lumea artei, prin masiva Poartă a Sărutului. De fapt, poarta se vede de departe, de pe Calea Eroilor. Un alt panou de la intrarea în Parc ne spune că ansamblul a fost comparat cu marile capodopere arhitecturale ale antichităţii graţie perfectei integrări în peisaj. Dacă priveşti direct în faţă, prin Poarta Sărutului vezi Aleea Scaunelor şi, în capăt, Masa Tăcerii (Apostolilor?). Fotografiem şi ne plimbăm contemplativi de-a lungul aleii, apoi admirăm Masa Tăcerii şi întreg decorul, cu sălcii, iarbă verde, alei pietruite şi faleza îngrijită de pe malul Jiului.

Din păcate, nici un centru de informare sau magazin de suveniruri. O clădire ce pare nouă are şi firma de magazin de suveniruri, dar e pustie Nu ştim dacă s-a închis sau urmează să se deschidă.

Alungaţi de ploaie, ne întoarcem spre centru. Ploaia se opreşte imediat, iar noi mai explorăm puţin centrul. Pare al unui oraş captiv undeva pe drumul dintre comunism şi modernism, cu firme de telefonie mobilă şi bănci pe blocuri vechi şi inestetice şi faţade murdare. Atmosfera e răcorită de câteva fântâni arteziene drăguţe, dar care par şi ele învechite şi murdare. Mai jos, pe stânga, găsim primăria şi monumentul Ecaterinei Teodoroiu, precum şi o întreagă colonie de porumbei.

Mâncăm o pizza la o terasă de pe Calea Eroilor, cu o pisică tărcată care cerşeşte din ochi o şunculiţă de pe fiecare pizza şi o chelneriţă zăpăcită şi impertinentă, pentru care şi cei 50 bani lăsaţi bacşiş par prea mulţi.

De acolo, la maşină şi traversăm din nou oraşul spre Tismana. Sigur că nu sunt indicatoare, ce credeaţi? Se traversează oraşul pe pod şi apoi tot înainte, până la semaforul de după podul peste Jiu, apoi faci dreapta şi din nou tot înainte, până în satul Tismana.

Cum spuneam, drumul e şi aici pitoresc, iar mănăstirea este superbă chiar şi pentru cei mai puţin pasionaţi de religie. Zugrăvită în alb, ca mai toate mănăstirile, cu bârne şi ornamente din lemn negru, Tismana se ridică semeaţă la poalele culmilor împădurite. Interiorul impresionează prin verdele ierbii şi mulţimea de flori frumos îngrijite; biserica e în renovare.

Întotdeauna mi s-a părut că unele mănăstiri au ceva magic, fie şi pentru necredincioşi, iar Tismana este una dintre ele.

06082010, vineri – Novaci – Rînca – Transalpina – Lacu Vidra – Voineasa – Sibiu

Drumul Regilor sau Transalpina

Ne întoarcem pe un drum necunoscut, care devine mai spectaculos decât ne imaginaserăm cu fiecare kilometru parcurs. Pornim cu intenţia de a urca la Rânca şi d ea ne întoarce apoi în drumul de Voineasa. Rînca nefiind marcată pe harta noastră, descoperim târziu că ea chiar este pe drumul spre Voineasa.

Acest drum este un fel de Transfăgărăşan mai spectaculos şi mai dificil, deci mai puţin cunoscut. Ajungem repede la 1500 km altitudine, apoi coborâm puţin şi trecem prin Rînca. Staţiunea e în plină dezvoltare, se construieşte peste tot şi, promovată cum trebuie, are potenţialul să ajungă un nou Păltiniş sau oricare altă staţiune din mult-prea-mediatizata Valea Prahovei.

De aici, drumul urcă nebuneşte în serpentine şi ace de păr, la înclinaţii care pun la încercare motoarele maşinilor noastre (Suzuki SX4 şi Skoda Octavia), până pe la 2200 m. La ieşirea din Rînca ni se spune să ignorăm semnul de Drum închis. Traseul este circulabil, dar o bucată bună este neasfaltată.

Bucata aceea se dovedeşte a fi cam jumătate din drumul până la Voineasa. Totuşi, se circulă cu uşurinţă aproape peste tot şi vedem toată gama de maşini. Oprim de zeci de ori să facem poze. Panorama e mirifică, mai ales când câte o rază evadează prin perdeaua deasă de nori. Trecem pe lângă turme de oi, vedem căldări glaciare şi culmi acoperite de păşuni alpine. Înapoi, se vede toată Rînca şi toate dealurile ce coboară lin spre Jiu.

Undeva, acolo sus, ne întâlnim cu echipe de drumari la lucru. Ni se spune să aşteptăm cam jumătate de oră, până se dinamitează o stâncă mai sus pe drum. Detunătura răsună sec în liniştea înălţimilor, aşteptăm o macara ce montează o punte de beton peste un torent şi ne continuăm drumul. Trecem pe lângă utilaje, drumari (indieni!!) şi ingineri.

Încerci o senzaţie deosebită să vezi cum se construieşte un drum la 2000 m altitudine, de putere şi micime totodată; cam asta au simţit probabil mulţi dintre pionierii civilizaţiei ale cărei beneficii le simţim noi azi.

Încet, drumul începe să coboare. Regăsim brazii, apoi râul şi colonii întregi de ceea ce par a fi culegători de ciuperci. Urmează Lacul Vidra, ascuns între brazi, verde şi adânc. Admirăm câteva caiac-canoe prelingându-se parcă, lin, pe suprafaţa vălurită de vânt a lacului, facem câteva poze şi plecăm. De aici la Voineasa mai sunt vreo 20 km. Urmează Brezoi, Valea Oltului şi acasă.

Coborâm dintre norii pe care i-am atins absolut întâmplător înapoi în lume. Drumul finanţat de Orban şi Victor Ponta (aşa cum ne-au spus nişte localnici despre Transalpină) nu a ajuns până aici. Sunt gropi şi bucăţi de asfalt măcinat, dar peisajul e frumos şi traficul destul de redus.

Ajungem acasă cu satisfacţia unei săptămâni pline de descoperiri şi de lucruri noi, descoperiri care ne-au încântat pe toţi, de la mic la mare, şi ne vor face să recomandăm oricui cu căldură să viziteze judeţul Gorj – un judeţ al cărui nume nu îţi spune nimic, care nu răsună precum Sibiu sau Iaşi sau Cluj, dar care totuşi are enorm de oferit la un nivel simplu, elementar, care bucură nu doar ochiul, ci şi sufletul.